1Deschideți porțile pe care Țara Libanului le are, Să cadă pradă focului Toți cedri de pe-ntinsul lui!
2Tu chiparosule-ai văzut Precum că cedrul a căzut Și la pământ au fost trântiți Cei falnici, fiind nimiciți. Te vaietă, căci ai văzut Tot ceea ce s-a petrecut! De-asemenea, vă văietați Și voi, stejari ce vă aflați În al Basanului ținut Pentru că și voi ați văzut Cum nimicită a ajuns Pădurea cea de nepătruns!
3Păstorii rătăcesc pe cale Și scot doar strigăte de jale, Căci nimicită-i fala lor. Iată că puii leilor Privesc soarta desișului Din văile Iordanului. Plini de tristețe au mugit, Văzându-l cum s-a prăpădit.
4Așa a zis Cel cari, mereu, Îmi este Domn și Dumnezeu: „Să paști oile de tăiat!”
5Aceia cari le-au cumpărat, Le taie și se dovedesc Că nici o vină nu simțesc. Cel ce le vinde-a cuvântat: „Să fie binecuvântat Domnul, căci după cum voiesc – Acuma – mă îmbogățesc!” Acei pe cari păstori îi are Turma de oi, nu au cruțare Față de turma oilor Încredințată-n mâna lor.
6Față de cei ce locuiesc În țară, milă, nu nutresc. Pe oameni, pradă, i-au lăsat La alți-n mână, sau i-au dat Pe mâna împăratului, Să facă după voia lui. Ei, țara, doar o pustiesc Însă n-am să o izbăvesc Din mâna lor. M-am apucat
7Să pasc oile de tăiat. Din toată turma, ele – iată – Mai ticăloase se arată. Două toiege am luat Și „Îndurare” l-am chemat Pe cel dintâi și am găsit Drept „Legământ” că-i potrivit Să îi zic celuilalt. Apoi, Păscut-am turmele de oi.
8Sunt trei păstori ce-au păstorit Turma, iar Eu i-am nimicit Doar într-o lună: nu puteam Să îi mai rabd; scârbit eram, De ei, și cum văzut-am bine, Și ei erau scârbiți de Mine.
9Atunci am zis: „Iată, socot Că să vă pasc, Eu nu mai pot. Să moară ce este sortit Pentru pieire, negreșit! După ce pier oile-acele, Să se mănânce între ele Cele ce vor mai rămânea!
10Toiagul care se numea Drept „Îndurare”, l-am luat, În urmă, și l-am sfărâmat. L-am rupt, pentru că vrut-am Eu Să rup și legământul Meu, Cu neamurile care sânt Pe fața-ntregului pământ.
11S-a rupt toiagul, iar apoi, Nenorocitele de oi Care la Mine au luat Seama, văzut-au – de îndat’ – Că toate-aceste lucruri sânt După al Domnului Cuvânt.
12Apoi am zis: „Dacă găsiți Cu cale, vreau să Mă plătiți! Dacă nu vreți, să nu-Mi dați plată!” Atunci, Mi-au cântărit, pe dată, Plata pe care să Mi-o dea, Cari treizeci de arginți avea.
13Dar Domnul astfel Mi-a vorbit: „Prețul cu cari M-au prețuit, Să îl arunci olarului! Atunci, spre casa Domnului Grăbit-am de am aruncat Arginții ce i-am căpătat, Ca să rămână, așadar, Drept plată – ei – pentru olar.
14Toiagu-al doilea Mi l-am frânt, Cari se chemase „Legământ”, Să rup frăția-n acest fel, Din Iuda și din Israel.
15Domnul mi-a zis: „Du-te și ia Uneltele ce le avea Cel care e păstor nebun!
16Iată că un păstor vă pun, Pe cari am să-l ridic în țară. De oile ce au să piară, Nu-i va păsa în nici un fel. Nu are să se ducă el – Pe cele tinere aflate, Ce s-au pierdut – ca să le cate. De-asemeni, nu va încerca Acel păstor, de-a vindeca Pe oile cele rănite. Nu au să fie îngrijite Nici cele sănătoase-apoi. Carnea celor mai grase oi, O va mânca, pe nesimțite, Lăsând din ele, doar copite!
17De-aceea, iată că vă zic: „Vai, da păstorul de nimic Care de turmă nu-ngrijește Și oile își părăsește! Pe braț, să-i cadă sabia! Pe al său ochi drept, cadă ea! Să se usuce brațul lui Și-apoi lumina ochiului Său drept ajungă să îi fie Întunecată, pe vecie!”