1„Spun adevărul în Hristos, Pentru că nu sunt mincinos: Martor îmi e cugetul meu, Care e luminat, mereu, De Duhul Sfânt, că simt o mare
2Și o adâncă întristare, În inimă, necontenit.
3Aproape că aș fi dorit, Ca anatema, să fiu eu – Departe de Hristos, mereu – Doar pentru frații mei firești Și pentru rudele trupești.
4Aceștia sunt – după cum știți – Cu toți, copii Israeliți Cari înfiere-au căpătat Și legăminte li s-au dat, Slava și Legea cea cerească Cu slujba cea dumnezeiască, Făgăduințe, după care
5Din patriarhi – ca trup – apare Hristos – Acela care poate Să fie mai presus de toate – Și-i Dumnezeu adevărat, Cel ce e binecuvântat Acum, în anii care vin, Și-n vecii vecilor. Amin!”
6„Aceasta, însă, nu-nsemnează, Acum, că se înfățișează Cuvântul, de la Dumnezeu, Fără putere. Vă spun eu Că nu toți cei cari, bunăoară, Din Israel ni se pogoară, Ne dovedesc, în acest fel, Că-ntradevăr sunt Israel.
7Cu toate că, pe-acest pământ, A lui Avram, sămânță, sânt, Nu pentru toți – luați aminte – Avram era, sau e părinte. Tocmai de-aceea, a fost zis Și, în Scriptură, este scris, Că: „Prin Isac se va sălta Sămânța care va purta Numele tău, mereu, în lume.”
8Aici e-un înțeles anume: Că nu copiii cei trupești Sunt ai lui Dumnezeu, firești. Cei care-s prin făgăduință, Sunt socotiți ca și sămânță.
9Cuvântul care-a fost rostit, Făgăduință s-a vădit: „Pe astă vreme, înapoi, Mă voi întoarce iar, la voi, Iar Sara – pe când am să viu – Are să aibă-atunci un fiu”.
10Și cu Rebeca, ați văzut, Că tot așa s-a petrecut. Doi gemeni, ea a zămislit, Cari, prin Isac, i-a dobândit.
11Cei doi copii nu se născură Și astfel, încă, nu făcură Bine sau rău – dar, ca, mereu, Ceea ce Domnul Dumnezeu Mai dinainte-a stabilit, Pe veci să fie neclintit, Prin care astfel s-a făcut Alegerea cari n-a cerut Fapte, căci ea – de bună seamă – Este a Celui care cheamă –
12S-a spus Rebecăi: „Cel mic are Să-l aibă rob, pe cel mai mare”,
13Așa precum fusese scris Și, prin Scriptură, este zis: „Pe Iacov l-am iubit, mereu, Dar pe Esau, l-am urât Eu”.”
14„Deci, ce vom zice? Nu cumva, La Dumnezeu, aflase-va Vreo nedreptate? Nu, nicigând!
15Căci Dumnezeu, atuncea când, Pe Moise, l-a chemat, la El, Vorbitu-i-a, în acest fel: „Am să-Mi arăt mila, mereu, Față de cine voi vrea Eu, Și-am să Mă-ndur, oricând voi vrea, De orișicine-Mi va plăcea”.
16Deci, nu atârnă – vedeți bine – De cel ce vrea și nici de cine Aleargă, ci de Dumnezeu Cari va avea milă mereu.
17Scriptura, astfel, i-a vorbit Lui Faraon: „Te-am rânduit Și, înadins, te-am înălțat Pe scaunul de împărat, Ca să-Mi arăt puterea-n tine, Ca toți să se teamă de Mine Și astfel, Numele-Mi Cel Sfânt, Vestit să fie pe pământ”.
18Deci, milă o să aibă El, De cine vrea și, tot astfel – După dorință – împietrește Pe cel pe care El voiește.
19Dar îmi veți zice: „Frățioare, De ce mai bagă vină, oare? Căci ce-i puterea omului, Să stea-mpotriva voii Lui?”
20Dar, mai degrabă, cine ești Tu, omule, de îndrăznești Ca să-I răspunzi lui Dumnezeu, Stând împotriva Lui, mereu? Nu cumva, vasul cel de lut Spune celui ce l-a făcut, „De ce, așa, m-ai plămădit? De ce n-am fost, altfel, croit?”
21Dar vă întreb: olarul nu-i Stăpân, asupra lutului, Să facă dintr-o frământare Un vas ales – de cinste mare – Și tot din ea să facă, iară, Un alt vas, care-i de ocară?
22Și ce putem să spunem noi Atunci când Dumnezeu, apoi – Spre-a-Și arăta a Sa mânie Și-a Lui putere să se știe – A suferit, plin de răbdare – O vreme – niște vase care Ale mâniei sunt, din fire, Făcute doar, pentru pieire,
23Vrând să-Și arate bogăția Și slava Lui și veșnicia Apoi, în niște vase care Făcute-s pentru îndurare – Mai dinainte pregătite – Și, pentru slava Lui, gătite? (În ceea ce mărturisesc, Să știți că, despre noi, vorbesc.)
24El ne-a chemat dar, frații mei, Dar nu numai dintre Iudei, Ci și din Neamuri care sânt, Azi, răspândite pe pământ,
25Precum a zis Osea, mereu: „Am să numesc, „popor al Meu”, Un alt popor, iar „prea iubită” O alta Îmi va fi numită.”
26Unde li se spusese lor „Voi nu sunteți al Meu popor,” Sunt, pentru „viul Dumnezeu”, Chemați drept „fiii Săi”, mereu.
27Isaia a strigat astfel, Referitor la Israel: „Chiar dacă numărul cel mare Al fiilor pe care-i are Israelul, în largul zării, Va fi precum nisipul mării, Doar rămășița e sortită Ca să ajungă mântuită.
28Pentru că Domnul împlinește, Mereu, tot ceea ce gândește. Deplin și iute – pe pământ – Se împlinește-al Său cuvânt.”
29Și cum zicea, mai înainte, Isaia – dacă țineți minte – Vorbind despre poporul tot, Că „Dacă Domnul Savaot, Sămânță, nu ne-ar fi lăsat, Acum, ne-am fi asemănat Doar cu Gomora, iar apoi, Ca și Sodoma, eram noi.”
30„Iată că Neamurile care Nu căutau cu-nfrigurare Neprihănirea, negreșit, Neprihănire-au dobândit Și-anume, cea care e dată Doar prin credința arătată.
31Pe când Israelul mergea După o Lege ce dădea Neprihănirea, am văzut Că nicidecum nu a putut Să dobândească astă Lege.
32De ce? Israel – se-nțelege – N-a căutat-o prin credință, Ci prin a faptelor putință. Ei s-au lovit – prin a lor fire – De piatra cea de poticnire,
33Precum e, în Scriptură, spus: „Iată că, în Sion, am pus O piatră, pentru poticneală Și care – fără îndoială – Este și-o piatră de cădere: Iar cine crede-n El, nu piere Căci dacă crede, orișicine Nu va rămâne de rușine.”