Romans 8
1 „Acuma dar, vă dau de știre, Că nu e nici o osândire Pentru cei care – cum am spus – Se află în Hristos Iisus, Trăind nu după-ndemnul care Firea cea pământească-l are, Ci după-ndemnul Duhului.
2 Pentru că iată, legea Lui, Dă viață în Hristos Iisus Și izbăvire mi-a adus, Acum, de Legea de păcat, Prin care, moarte-am căpătat.
3 Iată că Domnul a făcut Ceea ce Legea n-a putut, Pentru că firea pământească A reușit să o oprească, Lăsând-o fără de putere. Dar Dumnezeu – prin a Lui vrere – Atuncea a intervenit Și astfel, fost-a osândit Păcatu-n firea pământească, Căci L-a trimis să se jertfească Pe însuși Fiul Său – Cel care – O fire asemănătoare, Cu a păcatului, luase Când, înspre lume, se-ndreptase,
4 Ca Legea – cu-ale ei porunci – În noi, să se-mplinească-atunci, În noi aceia care știm Nu după fire să trăim, Ci după-ndemnurile care Duhul le dă, la fiecare.
5 Într-adevăr, cei ce trăiesc Conduși de fire, urmăresc, Neîncetat, lucrul pe care Doar firea pământească-l are; Însă, cei care viețuiesc După îndemnuri ce pornesc Numai din partea Domnului, Caută lucrurile Lui.
6 Umblarea după lucrul care Firea cea pământească-l are O să aducă, negreșit – Drept plată – moartea, la sfârșit. Pornind, însă, în căutare Să afli lucrurile care Sunt ale Duhului, găsești Pace și viață dobândești.
7 Lucruri lumești, cătând mereu, Vrăjmaș Îi ești lui Dumnezeu, Pentru că firea pământească Nu poate să se învoiască Să se supună Legii Lui – Adică Legii Domnului.
8 Cei pământești nu pot să-L facă, Pe Dumnezeu, ca să îi placă.
9 Voi nu mai sunteți pământești, Ci ați ajuns duhovnicești, Dacă va locui, apoi, Duhul lui Dumnezeu, în voi. Dacă se va-ntâmpla, cumva, Ca să nu aibă cineva Duhul care-i venit de sus – Duh cari e-al lui Hristos Iisus – Să știți că nu este al Lui, Nu este om al Domnului.
10 Dacă Hristos este în voi, Chiar dacă trupul vost’, apoi – Pentru păcat – se dovedește Morții supus, duhul trăiește, Fiind, astfel, deasupra firii, Din pricina neprihănirii.
11 Dacă aveți Duhul de sus, Al Celui care, pe Iisus, Dintre cei morți, L-a înviat, Și trupul vost’ va fi salvat Din moarte, înviind apoi, Pentru-al Său Duh, aflat în voi.”
12 „De-aceea, fraților, vă zic Că nu mai datorăm nimic Firii acesteia, acum. Să nu trăim, deci, nicidecum, După îndemnurile ei,
13 Căci au să piară toți acei Care, neîncetat, trăiesc După îndemnul cel firesc. Dacă prin Duhul, bunăoară, Puteți să faceți ca să moară Faptele trupului, să știți Că voi, atunci, o să trăiți.
14 Cei ce-s călăuziți mereu, De Duhul de la Dumnezeu, Copii ai Săi sunt, negreșit.
15 Iar voi, cu toții, n-ați primit Un duh cari este de robie Ca frică, astfel, să vă fie; Aveți un duh de înfiere Care, mereu, ne dă putere, Ca să strigăm cu toți, deodată, Acum, „Ava”, adică „Tată”.
16 Aflați că Duhu-adeverește – Când, cu al vostru, se unește – Că noi suntem copiii Lui, Suntem copiii Domnului.
17 Și dacă rang de fii avem, Atunci moștenitori suntem: Îl moștenim, pe Cel de Sus, Noi, împreună cu Iisus, Dacă-mpreună cu El știm, Cu-adevărat, să suferim, Ca să fim proslăviți apoi, Asemeni lui Hristos, și noi.
18 Eu socotesc că ne-nsemnate Sunt suferințele-ndurate – În vremile de-acum – de noi, Față de slava de apoi; Față de slava viitoare, Care-o s-o aibă fiecare, Nu-s vrednice a fi aduse Ele, și-alăturea ei, puse.
19 De-asemeni, toată firea, iată, Cu o dorință înfocată, Așteaptă-a fi descoperiți Fiii lui Dumnezeu, iubiți.
20 Căci toată firea – pot a spune – Supusă-i sub deșertăciune; Dar nu-i de voie-n astă stare, Ci din pricina celui care, În astă stare, a adus-o Când reușit-a de-a supus-o. Acum, cu o nădejde vie, Firea așteaptă, ca să vie,
21 Vremea, în care, dezrobită, Va fi și ea și, izbăvită, De stricăciunea ce-o robea, Să poată-apoi parte-a avea De slobozenia slavei lor, Adică ai copiilor Pe care-i are Dumnezeu.
22 Noi știm că firii îi e greu, Căci, de durere, este plină Și, până astăzi, ea suspină Și suferă chinul cel mare, Pe care nașterea îl are.
23 Și nu doar ea – vedeți și voi – Suferă-acuma, ci și noi – Aceia cari am dobândit Primele roade ce-au venit Din partea Duhului – când stăm Și, înfierea, așteptăm – Adică o răscumpărare A trupurilor pieritoare.
24 Căci în nădejdea asta, noi Ajuns-am mântuiți, apoi. Însă, nădejdea ce se vede, Nu-i mai nădejdea-n cari se crede; Pentru că-n ceea ce zărești, Mai poți ca să nădăjduiești?
25 Pe când, însă, dacă noi știm, Mereu, ca să nădăjduim În ceea ce noi nu vedem, Răbdare, s-așteptăm, avem.
26 Dar Duhul, sprijin ni S-a dat, Și ne ajută, ne-ncetat, În slăbiciune, căci nu știm, Când ne rugăm, cum să vorbim. De-aceea, Duhul mijlocește Și-n locul nostru, El vorbește, Scoțând suspine negrăite, Spre a fi, rugile, primite.
27 Iar Cel care, din cer, scrutează Și, inimile, cercetează, Vede dorința Duhului Și știe năzuința Lui; Astfel dar, Duhul ostenește Și, pentru sfinți, El mijlocește, În față stând, la Dumnezeu, După a Lui voie, mereu.”
28 „Pe de-altă parte, s-a vădit Că lucrurile – negreșit – Întotdeauna, se adună, Și că lucrează împreună, Numai spre binele celor Cari dovedit-au – fraților – Că Îl iubesc pe Dumnezeu, Deci, pentru cei chemați, mereu, Să fie după planul Lui, Deci, după placul Domnului.
29 Pe cei pe cari i-a cunoscut, Mai dinainte i-a știut Și-a hotărât ca ei să vie Mai dinainte, ca să fie, Apoi, asemeni chipului Pe care-l are Fiul Lui, Ca între mai mulți frați, astfel, Să poată fi Cel dintâi, El.
30 Pe-acei care, mai dinainte I-a hotărât – luați aminte – Că El, pe dată, i-a chemat, Iar după ce i-a adunat, I-a socotit neprihăniți. Pe cei ce-s astfel socotiți – Pe care El i-a hărăzit – În urmă, i-a și proslăvit.
31 Deci, ce va spune orișicare, În fața ăstor lucruri, oare? Dacă e Dumnezeu cu noi, Cine ne e-mpotrivă-apoi?
32 Pe al Său Fiu, nu L-a cruțat, Ci jertfă, pentru noi, L-a dat. Și-atuncea, cum oare – odată – Nu ne va da, fără de plată, Orișice lucru, cari, astfel, Va fi primit cu tot cu El?
33 Dar cine, oare, va-ncerca, O pâră, de a ridica Contra acelor care sânt Aleși, ai Domnului Cel Sfânt? Pentru că ei sunt socotiți, De către El, neprihăniți!
34 Deci, cine o să îndrăznească, Pe-aceștia, să îi osândească? Iată, Hristosul a murit! Ba, mai mult, s-a adeverit Că după ce a înviat, În cer S-a dus, unde a stat La dreapta Domnului apoi, Să mijlocească pentru noi.
35 Și cine o să reușească – Pe noi – ca să ne despărțească De-a lui Hristos iubire, oare? Necazul, strâmtorarea mare, Sau poate că vreo prigonire, Ori foametea de peste fire, Sau lipsa straielor cumva, Primejdia, sau altceva, Ori sabia? Ce-aveți de zis?
36 Prea bine știm că este scris: „Din a Ta pricină, sortiți – Morții – suntem, și socotiți Drept niște oi, pentru tăiat.”
37 Totuși, vă spun adevărat, Că-n toate lucrurile – noi – Suntem biruitori apoi, Doar prin Acel cari, negreșit, Întotdeauna, ne-a iubit.
38 Căci eu sunt bine-ncredințat, Cum că nimica, niciodat’ – Nici moartea și nici viața dar, Îngeri sau stăpâniri măcar, Puteri sau lucruri pieritoare, Și nici acelea viitoare,
39 De-asemenea, nici înălțimea, Și tot așa nici adâncimea, Precum și nici orice făptură – Nu va putea fi în măsură Să ne despartă – vă spun eu – De dragostea lui Dumnezeu, Aflată – după cum v-am spus – În Domnul nost’, Hristos Iisus.”