1„Să știți dar, frații mei, că eu Port o dorință, tot mereu, În inimă și, ne-ncetat, Lui Dumnezeu, m-am tot rugat Ca tot neamul Israelit Să fie-n urmă mântuit.
2Ei, pentru Dumnezeu Cel Sfânt, Acuma, plini de râvnă sânt, Însă în ce înfăptuiesc, Nepricepuți se dovedesc:
3Întrucât ei n-au cunoscut, În tot ceea ce au făcut, Neprihănirea cea pe care Domnul o dă, la fiecare. Au căutat, cu osebire, Să-și facă o neprihănire A lor și-atunci, nu s-au supus Neprihănirii cari, de sus, Venit-a, de la Dumnezeu.
4Hristosul este – vă spun eu – Sfârșitul Legii, ca astfel, Oricine o să creadă-n El, Să poată ca să dobândească Neprihănirea cea cerească.
5Într-adevăr, Moise a zis, Iar, în Scriptură, este scris Că, omul care împlinește Neprihănirea ce pornește Din Lege, va trăi prin ea.
6Dar iată, însă, ce spunea Neprihănirea arătată, Cari, de credință, este dată: „Să nu zici, în inima ta: „Cine, la cer, se va sălta?” (Adică cine suie, oare, Ca, pe Hristos, să Îl pogoare.)
7Sau: „Cine, în Adâncuri, poate Să se pogoare?” (Spre a-L scoate, Din moarte, pe Hristos, apoi, Și să-L aducă, pentru noi.)
8Ce zice ea? „Cuvântul vine. Aproape este el, de tine; În gura ta, el viețuiește, În a ta inimă, trăiește.” Cuvântu-acesta, negreșit, Drept al credinței s-a vădit, Iar noi, acum, ne străduim Ca să vi-l propovăduim.
9Deci, dacă tu mărturisești, Prin vorbele ce le rostești, Precum că Domn este Iisus Și dacă-n inimă ți-ai pus Credința cum că Dumnezeu L-a înviat din somnul greu Al morților, tu, negreșit, Atuncea, fi-vei mântuit.
10Căci prin credința ce-o vădești În a ta inimă, primești, Apoi, și tu, neprihănire – Iar prin a ta mărturisire – Ce o vei face când vorbești, Și mântuire dobândești,
11Căci, în Scripturi scrie: „Oricine Crede în el, să știe bine Că, de rușine, niciodat’, Nu va ajunge-a fi lăsat.”
12Într-adevăr, vă dau de știre, Că nu-i nici o deosebire, Între Iudeu și Grec. Nu poți Să îi separi, pentru că toți Numai un singur Domn au, care Este bogat în îndurare Pentru acei ce L-au strigat,
13Căci „oricine va fi chemat Numele Domnului, să știe Că mântuit are să fie”.”
14„Dar cum Îl vor chema pe-Acel În care n-au crezut, defel? Și cum să creadă, când vădit E, că, de El, n-au auzit? Și cum s-audă, fraților, Fără propovăduitor?
15Și cum să propovăduiască, Dacă nu-s puși ca să vestească? Din astă cauză, s-a zis Și, în Scripturi, apoi, s-a scris: „Frumoase-s, la înfățișare, Picioarele acelor care, Vești despre pace-mpărtășesc, Sau Evanghelia o vestesc.”
16Însă, nu toți – e-adevărat – De Evanghelie-au ascultat. Tocmai de-aceea – cum se știe – Isaia zice-n prorocie: „Cine-a crezut, când am vorbit, Când noi am propovăduit?”
17Credința, deci, pentru oricine, În urma auzirii, vine; Iar auzirea – pe pământ – Doar prin al lui Hristos Cuvânt, Poate să vină, dragii mei.
18Întreb dar: „N-au auzit ei?” Ba da, pentru că, negreșit, Ale lor glasuri au vorbit, Pe fața-ntregului pământ, Și a pătruns al lor cuvânt În orișicare loc, și-anume, Până la margine de lume.”
19Dar, întreb iarăși: „Israel, Nu a știut lucrul acel?” Ba da, căci Moise, negreșit, E cel dintâi cari le-a vorbit: „La pizmă, iată, că pe voi, Am să vă întărât apoi, Prin cei care nu sunt chemați A fi un neam și, ațâțați, Aveți a fi printr-un neam care, Pic de pricepere, nu are.”
20Isaia, însă, îndrăznește Mai mult și astfel le vorbește: „Iată, acuma, M-au aflat, Cei care nu M-au căutat; Și au ajuns a Mă ști bine, Cei care nu-ntrebau de Mine.”
21Pe când, însă, de Israel, El a vorbit, în acest fel: „În toate zilele-nadins, Mâinile Mele s-au întins Spre un norod cari, răzvrătit – Neîncetat – s-a dovedit, Și care este un popor – La vorbă – împotrivitor.”