Romans 15
1 „Acuma, noi, aceia cari Ne-am dovedit a fi mai tari, Suntem datori să încercăm, Ca slăbiciunea s-o răbdăm, Celor care-s mai slabi ca noi, Ca lor să le plăcem apoi, Nu nouă înșine, vezi bine.
2 De-aceea spun că, orișicine Va trebui, astfel, să facă, Încât aproapelui să-i placă Făcând, atunci, prin a lui fire, Posibilă a sa zidire.
3 Căci și Hristos – prin ce-a făcut – Nu Sie Însuși Și-a plăcut, Ci a făcut precum s-a zis, Precum e, în Scriptură, scris: „Ocara ce lovea în Tine, Iată, căzut-a peste Mine.”
4 Deci, să luăm bine aminte La ce s-a scris mai înainte, Căci tot ce-i scris, e pentru noi, Ca să putem lua, apoi, Învățătură, fiecare, Prin mângâiere și răbdare Cari, în Scriptură, le găsim, Și astfel, să nădăjduim.
5 Al mângâierii Dumnezeu – Și al răbdării – tot mereu, Să facă să aveți, în voi, Unii față de alți-apoi, Un simțământ venit de sus, Pildă fiind Hristos Iisus.
6 Căci, împreună – toți, apoi, O inimă și-o gură – voi Să Îl slăviți, neîncetat, Pe Cel cari, pe Hristos, L-a dat, Pe Dumnezeul Cel de Sus, Tată al Domnului Iisus.
7 Unii pe alții, vreau, apoi, La fel, să vă primiți și voi, Cum v-a primit Hristos, mereu, Spre lauda lui Dumnezeu.”
8 „Hristos fusese, fraților, Într-adevăr, un slujitor Pentru tăierea împrejur, Spre-a dovedi, celor din jur, Credincioșia Domnului Și-a întări cuvântul Lui – Adică ce-a făgăduit Părinților, necontenit –
9 Ca Neamurile, tot mereu, Slavă să-I dea, lui Dumnezeu, Tocmai așa precum s-a zis Și cum e, în Scriptură, scris: „De-aceea printre Neamuri, eu Am să Te laud, tot mereu, Și voi cânta, pentru-al Tău Nume, Neîncetat, oriunde-n lume.”
10 De-asemenea, iarăși s-a zis Și, în Scriptură, este scris: „Voi Neamurilor, hai, veniți! Cu-al Său popor, vă veseliți!”,
11 Sau: „Neamuri! Să Îl lăudați Pe Domnul; slavă să Îi dați, Necontenit, Domnului Sfânt, Orice popor, de pe pământ.”
12 Isaia tot așa a zis Și-n prorocia lui a scris: „În vremile ce au să vină, Din Iese, crește-o Rădăcină, Ca peste Neamuri să domnească, Iar ele să nădăjduiască În al Său Nume, tot mereu.”
13 Vreau, al nădejdii Dumnezeu, Să toarne bucurii apoi, Să toarne pacea, peste voi, Căci ele sunt de trebuință Și le primiți doar prin credință, Ca în nădejde, tari să fiți, Prin Duhul Sfânt stând, întăriți!”
14 „Acum – la voi, referitor – Încredințat sunt, fraților, Că sunteți plini de bunătate, De cunoștință și dreptate, Încât, în stare, o să fiți Ca-n toate să vă sfătuiți.
15 Totuși, v-am scris, fără-ndoială, Pe ici, pe colo – cu-ndrăzneală, Ca să v-aduc aminte iar, De-aceste lucruri așadar, Doar prin puterea harului Ce-l am din partea Domnului,
16 Ca printre Neamuri, cum am spus, Să fiu slujbaș al lui Iisus. Eu, slujba mea, o împlinesc Cu scumpătate, și trudesc, În Evanghelia Domnului, Ca Neamurile-n fața Lui, Să poată fi jertfa primită Bine, prin Duhul Sfânt, sfințită.
17 Acum, pot să mă laud eu, Că în Hristos – pe Dumnezeu – Întotdeauna, Îl slujesc.
18 N-aș îndrăzni să pomenesc Un lucru, ce n-a fost făcut, Chiar de Hristos, de la-nceput – Prin mine – spre-a aduce-astfel, La ascultare, pentru El, Pe orice Neam, de pe pământ: Fie prin faptă sau cuvânt,
19 Fie prin semnele făcute, Ori prin minunile văzute, Sau poate prin puterea mare, Pe care Duhul Sfânt o are. De la Ierusalim plecând, Prin țările din jur trecând, Pân’ la Iliric, am umblat Și-am răspândit, neîncetat, Această Evanghelie care E-a lui Hristos. Cu-nfrigurare,
20 Necontenit, m-am străduit Și, Evanghelia, am vestit, În locuri, unde, nimenea, Despre Hristos, știre, n-avea, Căci n-am voit ca să zidesc Pe temelia ce-o găsesc Pusă, de altul – cum s-a zis,
21 Și după cum rămas-a scris – „În locu-n cari nu s-a vorbit Și n-a fost propovăduit Despre Hristos, în locu-acel Au să asculte toți, de El. În vremea care o să vie, Îl vor vedea și au să-L știe.”
22 „Lucrul acesta, ne-ncetat, Să vin la voi, m-a-mpiedicat.
23 Acuma însă, eu vă zic, Precum că nu mai am nimic, Pe-acest meleag, de cari, oprit, Să mai pot fi și, negreșit, De ani de zile, îmi doresc, Fierbinte, să vă întâlnesc.
24 De-aceea, în nădejdea mea, Eu cred că pot a vă vedea, Măcar în treacăt, când apuc Spre Spania ca să mă duc. Până acolo, vreau, apoi, Ca însoțit să fiu, de voi, Dar nu-nainte să-mplinesc, Măcar în parte, ce-mi doresc, Și-anume, să vă pot vedea, Ca împreună a ședea.
25 Eu, la Ierusalim, mă duc, Ca ajutoare să le-aduc, Acuma, sfinților. Aflați
26 Precum că toți ai noștri frați, Din Macedonia – pe care I-au susținut, cu mic cu mare, Cei din Ahaia – au găsit, Că este foarte potrivit, Ca să le dea ajutorare, Săracilor pe care-i are Ierusalimul, printre sfinți.
27 Au arătat că sunt cuminți Și bunătate-au dovedit, Însă aceasta, negreșit, Luată poate ca să fie – Față de sfinți – drept datorie. Căci Neamurile au avut Parte – așa cum am văzut – De binecuvântări cerești Ce se vădesc duhovnicești. De-aceea zic dar, fraților, Că e de datoria lor, Să-i sprijine pe sfinți-acei, Cu lucruri pământești, și ei.
28 Închei a mea însărcinare, Ducând aceste daruri, care Le-am dobândit acum, și-apoi – În drum spre Spania – la voi, O vreme, am să poposesc.
29 Dacă, la voi, am să sosesc, Am, după-a mea încredințare, Deplină binecuvântare, De la Hristos. Acuma dar,
30 Iată că eu vă îndemn iar – Pentru al nostru Domn, Iisus, Și pentru Duhul Cel de Sus – Când, rugăciuni, voi înălțați, Lui Dumnezeu, să vă luptați, Cu mine-alături, negreșit,
31 Să scap – să fiu dar, izbăvit, De răzvrătiții din Iudeea – Să-mi împlinesc, după aceea, Slujba cari pusu-m-a pe drum, Către Ierusalim, acum, Spre-a fi, de sfinți, bine primită.
32 Când treaba fi-va împlinită, Cu voia Domnului, apoi, Cu bucurie, vin la voi, Căci vreau ca să mă răcoresc, Atunci când am să vă-ntâlnesc.
33 Vreau ca al păcii Dumnezeu, Să vă-nsoțească, tot mereu, Acum, în anii care vin, Și până la sfârșit! Amin.”