Revelation 21
1 „Apoi, în urmă, am văzut, Că un cer nou a apărut Și un pământ nou, totodată, Căci cele de întâia dată Pierit-au și de-asemenea, Nici marea nu se mai vedea.
2 Apoi, din cer, văzut-am eu, Cum vine, de la Dumnezeu, Cetatea sfântă – care știm Că e noul Ierusalim – Ca o mireasă-mpodobită, Pentru al ei bărbat, gătită.
3 Atunci, din jilțul de domnie, Un glas s-a auzit să vie Și-n felu-acesta a vorbit: „Iată, acuma a venit Cortul lui Dumnezeu, în care Sunt oamenii! Dumnezeu are Ca, între ei, să locuiască Și astfel, o să se vădească Precum că-i Dumnezeul lor, Iar ei vor fi al Său popor.
4 În fruntea lor, El o să meargă Și, lacrima, o să le-o șteargă. Nu va fi moarte, nici pieire, Țipăt, durere, tânguire, Căci tot ce fost-a la-nceput, De mult, de tot, va fi trecut.”
5 Cel cari, pe jilțul de domnie, Șade, a zis: „Toate-au să fie Făcute iar, căci Eu, apoi, Fac toate lucrurile, noi.” În urmă, a adăugat: „Să scrii ceea ce ai aflat, Căci vrednic este de crezut Ce-ai auzit și ce-ai văzut. Toate cuvintele-ascultate De tine, sunt adevărate.”
6 Când a sfârșit de cuvântat – „S-a isprăvit, s-a terminat!” – Adăugat-a Cel Prea Sfânt. „Eu, Alfa și Omega, sânt. Eu, Începutul sunt numit, Și tot Eu sunt chemat Sfârșit. Celui ce-i este sete, iată, Îi dau să bea, fără de plată, Din apa vieții, negreșit.
7 Celor care au biruit, Aceste lucruri minunate, Drept moștenire le sunt date; Căci Dumnezeu le voi fi Eu, Iar ei vor fi poporul Meu.
8 Dar cei curvari, sau cei fricoși, Ori ucigași, necredincioși, Precum și toți aceia care Aduc, la idoli, închinare, Sau vrăjitori, ori mincinoși, Sau cei ce se vădesc scârboși, Au parte de-un anume loc: Acela-i iazul cel de foc. A doua moarte – negreșit – Vor avea ei, de moștenit.”
9 Din îngerii care erau Șapte la număr – și țineau Șapte potire-n care sânt Urgiile ce pe pământ, În urmă, vor avea să vie – Unu-a venit și-mi zise, mie: „Vino să vezi, mireasa Lui, Să vezi nevasta Mielului!”
10 Apoi, în Duhul, m-a răpit Și, pe un munte, m-a suit. De-acolo, el mi-a arătat, Cum, din înalturi, s-a lăsat Cetatea sfântă, minunată, Care-i Ierusalim chemată. Ea, de la Dumnezeu, venea,
11 Iar slava Lui o-mpodobea. Lumina-n juru-i răspândită, Putea a fi asemuită Cu piatra scumpă, străvezie, Care, iaspis, părea să fie.
12 Un zid, înalt, o-mprejmuia, Iar porți, douăsprezece-avea, Și câte-un înger am văzut – Strajă – în porți, că a șezut. Erau dar, îngerii acei – În număr – doisprezece, ei. Pe-aceste porți, scrise erau Numele care le aveau Cei doisprezece fii din care O seminție va apare, Alcătuind, în acest fel, În lume, neamul Israel.
13 Spre răsărit, trei porți erau; La miazănoapte se vedeau Alte trei porți și, negreșit, La miazăzi, trei s-au găsit. De-asemenea, trei porți s-au pus Și-n partea cea de la apus.
14 Zidul care a-nconjurat Cetatea, fost-a așezat Pe niște temelii. Acele, Douăsprezece fost-au ele, Purtând un nume fiecare – Înscris în piatră – nume care E-al celor care, pe pământ, Apostoli, Mielului, îi sânt. Asemeni lor, numele-acele, Douăsprezece fost-au ele.
15 Îngerul care îmi vorbea, O trestie-n mână, avea – De aur – drept măsurătoare, Căci el voia ca să măsoare Cetatea, zidul ce-l avea, Precum și porțile din ea.
16 Cetatea, când s-a construit, În patru colțuri s-a zidit. Lungimea ei, asemenea, E cu lărgimea ce-o avea. Cu trestia, a măsurat Cetatea și-astfel, a aflat Că – în prăjini – se-apropia De doisprezece mii; și ea Era la fel, în înălțime, Ca și-n lărgime și-n lungime.
17 A măsurat zidul și, deci, Află o sută patruzeci Și patru coți, precum că are, După măsurătoarea care, De oameni, este folosită.
18 Cetatea se vedea zidită Numai din aurul curat, Iar zidul ce-mprejur i-a stat, Fusese, din iaspis, făcut. Așa după cum am văzut, Cetatea ‘ceea minunată Era, cum e sticla curată,
19 Iar temeliile zidite, Erau frumos împodobite, Cu pietre scumpe: prima are Iaspis în ea pus, după care, A doua este de safir; Din halchedon e-a treia-n șir, A patra din smarald apare,
20 A cincea doar sardonix are; Din sardiu-a șasea se vădea, A șaptea hrisolit avea; A opta, e beril; topaz, A noua este; hrisopaz, A fi a zecea, s-a vădit; A unsprezecea s-a zidit, Doar din iacint și mai venea, Apoi, a douăsprezecea Care – așa cum am văzut – Din ametist doar, s-a făcut.
21 Porțile-acelea – fiecare – Făcute-s din mărgăritare. O poartă numai, așadar, Era dintr-un mărgăritar, Iar toate porțile acele, În număr, doisprezece-s ele. Ulița cari a străbătut Cetatea ‘ceea, s-a făcut, Din aurul cel mai curat – Aur care, asemănat, Numai cu sticla străvezie Ar fi putut, apoi, să fie.
22 Așa după cum am văzut, Cetatea, Templu, n-a avut, Pentru că Domnul Dumnezeu – Atotputernicul mereu – La fel ca Mielul, Templu Sfânt, Pentru acea cetate, sânt.
23 Cetatea, trebuință, n-are De soare sau de lună care S-o lumineze, căci, mereu, Doar slava de la Dumnezeu O luminează și, se știe, Că Mielul e a ei făclie.
24 Acolo, Neamuri au să vină Și au să umble în lumină, Iar împărații care sânt Pe fața-ntregului pământ, Slava și cinstea lor – în ea – Să o aducă, vor putea.
25 Deschise au ca să se ție Porțile ei, căci n-o să fie Noapte, nicicând. Astfel, în ea,
26 Cu toți să vină, vor putea – S-aducă cinstea, slava lor – Din orice Neam și-orice popor.
27 Nimic din ce este-ntinat, În ea, nu va mai fi intrat. Nimeni – care, în spurcăciuni Trăiește numai, și-n minciuni – Nu poate ca să intre-n ea. Voie să intre, vor avea Cei însemnați numai, pe care – Mielul – în cartea vieți-i are.”