1„Apoi, un înger am văzut, Venind din cer, care-a avut, La el, cheia Adâncului Și-un mare lanț, în mâna lui.
2El, pe balaur, l-a luat, Pe șarpele cel vechi – chemat Satan, sau Diavol – ca să fie Legat, în următoarea mie De ani, care avea să vină, Și, în Adânc, astfel, să-l țină.
3Deci, în Adânc, l-a aruncat – După ce-ntâi a fost legat – Și-n urmă, a pecetluit Intrarea, spre a fi oprit Astfel, ca-n următoarea mie De ani, în lume, să mai vie, Să nu-nșele cu-al său cuvânt, Popoarele ce-n lume sânt. După ce timpul hărăzit Ar fi trecut, el, negreșit, Pentru o vreme-ar fi urmat, Ca iar să fie dezlegat, Și un timp scurt, liber să fie.
4Eu, niște jilțuri de domnie, Apoi, în urmă, am văzut. Acelora cari au șezut Pe ele, li s-a dat, îndată, Dreptul de-a face judecată. Mai multe suflete erau, Acolo. Ele se vădeau Precum că sunt ale celor Ce și-au păstrat credința lor Și cărora li s-a tăiat Capul, căci nu s-au lepădat, De mărturia lui Iisus, În nici un fel, și-au ținut sus – Oricând și-n orice loc – mereu, Cuvântul de la Dumnezeu. Erau și ale celor care Nu îi aduseră-nchinare Nici fiarei, nici icoanei ei Și n-au vrut oamenii acei Ca să-i primească semnul dat, Pe braț sau frunte, așezat. Aceștia, toți, au biruit, Au înviat și au domnit, Cu Domnul nost’, Hristos Iisus, Așa precum fusese spus, Ani mulți – în număr de o mie – În sfânta Lui Împărăție.
5Morții ceilalți – cum am văzut – N-au înviat pân’ n-a trecut Mia de ani, precum se cere, Căci asta-i prima înviere.
6E sfânt și fericit cel care A dovedit că parte are De-această primă înviere. Asupra lui, nici o putere – A doua moarte arătată – N-o să mai aibă, niciodată. Aceștia, toți, vor fi, mereu, Drept preoți ai lui Dumnezeu, Precum și-ai lui Hristos Iisus, Domnind cu El, precum s-a spus, Ani mulți – în număr de o mie – În sfânta Lui Împărăție.
7După ce mia anilor Va trece – la sfârșitul lor – Satana fi-va dezlegat
8Și-n lume, el va fi lăsat, Să-nșele neamuri care sânt, În patru colțuri de pământ – Și să-l înșele și pe Gog Și totodată, pe Magog – Ca la sfârșit, să-i strângă-apoi, Și să îi ducă la război. Numărul lor, în largul zării, Va fi precum nisipul mării.
9Ei au venit, atunci, îndată, Și iute fosta-nconjurată Tabăra sfinților, țintită Fiind cetatea prea iubită. Însă, din cer, foc a venit, Care, pe toți, i-a mistuit.
10Iar diavolul cari i-a-nșelat, A fost, pe dată, aruncat, În iazul cel de foc, în care, Pucioasă e, unde își are Fiara un loc – neîndoios – Și cu prorocul mincinos. Acolo, fi-vor chinuiți Și au să fie-n veci munciți.
11Apoi, un scaun de domnie, Mi-a apărut, în față, mie, Și Cel care ședea pe el; Fusese alb jilțul acel. Pământ și ceruri, am văzut, Că loc, atunci, n-au mai avut, În fața Lui, și au fugit.
12Apoi, pe morți, eu i-am zărit – Și mari și mici – stând în picioare, În fața jilțului cel mare. Și niște cărți au fost aduse, De-ndată, și, în față, puse. Încă o carte se vedea, Și cartea vieții era ea. Acestea toate-au fost deschise Și-apoi, pe baza celor scrise, În ele, și a faptelor, Întreg poporul morților A fost, atuncea, judecat.
13Și marea, înapoi, a dat, Pe cei ce se aflau în ea, Iar Moartea-apoi, de-asemenea; Și Locuința morților Și-a scos afară-al ei popor, Căci fiecare-a fost luat Și, după fapte, judecat.
14Moartea și Locuința lor – Adică cea a morților – Au fost zvârlite într-un loc, Ce e chemat „iazul de foc”. Iazul de foc – precum se știe – Moartea a doua o să fie.
15Oricine, scris, n-a fost găsit În cartea vieții, negreșit, A fost, îndată, aruncat, În iazul cel, „de foc”, chemat.”