1„După aceea, un glas tare, Puternic – ca de tunet mare – Din înălțimi, s-a auzit Și, „Aleluia!”, a rostit. „A Domnului este, mereu – A marelui nost’ Dumnezeu – Puterea, cinstea, mântuirea, Slava, precum și stăpânirea!
2Căci judecățile rostite, De Dumnezeu, sunt dovedite A fi, mereu, adevărate, Făcute numai cu dreptate. Iată că El a judecat, Pe curva care a stricat Pământul, cu curvia ei Și-apoi, i-a răzbunat pe-acei Care-I sunt robi, căci s-a vărsat Sângele lor, nevinovat,”
3A doua oară-am auzit, Cum, „Aleluia!” a rostit Glasul care venea de sus Și-aste cuvinte le-a mai spus: „Iată dar, că al ei fum greu, Spre ceruri, va urca, mereu, Căci înspre vârful norilor, Suie, în vecii vecilor!”
4Îndată, toți bătrâni-acei – Cari douăzeci și patru-s ei – Și cu făpturile acele – Care sunt vii și patru-s ele – S-au închinat pân’ la pământ, În fața Tatălui Cel Sfânt – Care, așa precum se cade, Pe-al Său jilț, de domnie, șade – Și, „Aleluia!”, au strigat, Și „Amin!”, când au încheiat.
5Un glas s-a auzit să vie, Apoi, din jilțul de domnie, Care a zis: „Lui Dumnezeu, Să Îi dați laudă, mereu, Voi toți cari, ai Lui robi, sunteți Și cari, de El, teamă aveți! Să-L laude dar, fiecare, De la cel mic, la cel mai mare!”
6Am auzit un alt glas, cari Vuiet părea, de ape mari, Sau tunetul dezlănțuit. El, „Aleluia!”, a rostit. „Al nostru Domn și Dumnezeu, Atotputernic e, mereu! A început să-mpărățească Și-n veci, are să stăpânească!
7E timpul să ne bucurăm, Veseli să fim, slavă să-I dăm, Căci este nunta Mielului Și iată că soția Lui E gata și s-a pregătit:
8In alb, să-mbrace – a primit – Strălucitor, fin și curat. (Inul subțire a-nsemnat Faptele sfinților, vădite A fi, mereu, neprihănite.)
9Apoi, un glas s-a auzit, Care, să scriu, mi-a poruncit. Eu am făcut precum mi-a zis Și iată ceea ce am scris: „Ferice de acei pe care, Oaspeți, la nuntă, Mielu-i are!” Apoi mi-a zis: „Acestea sânt, Cuvintele Tatălui Sfânt! Acestea sunt – să țineți minte! – Adevăratele cuvinte, Cuvintele lui Dumnezeu!”
10Atunci, în mare grabă – eu – Jos, la pământ, m-am aruncat, Vrând, lui, să mă închin, îndat’. Dar el mi-a zis: „Să te ferești, Așa ceva, să făptuiești! Un lucru vreau, să îl știi bine: Și eu sunt slujitor, ca tine – Ca ai tăi frați – și ne-ndoios, Țin mărturia lui Hristos. Lui Dumnezeu, necontenit, Să te închini tu, negreșit! (Căci duh este – de prorocire – A lui Iisus mărturisire.)”
11Apoi – la fel ca într-un vis – Mi-a apărut cerul deschis Și un cal alb, eu am zărit. Acela cari l-a călărit, „Cel credincios” este chemat, Precum și „Cel adevărat”. De El, sunt toate, judecate, Căci El se luptă cu dreptate.
12Precum e para focului, Așa erau și ochii Lui. Pe cap, cununi, El a purtat, Care erau de împărat. Un nume, scris, El mai avea, Pe care nimeni nu-l știa, Pentru că numele acel E cunoscut numai de El.
13Haina, care-i de El purtată, Era, în sânge, înmuiată, Iar „Al lui Dumnezeu Cuvânt” Este al Său Nume, Preasfânt – Sau altfel spus, Numele Lui, Este „Cuvântul Domnului”.
14Oștirile, din cer, veneau, Pe urma Lui și călăreau Cai albi, fiind înfășurate În straie albe și curate, Țesute dintr-un rând de fire, Care erau din in subțire.
15Din a Lui gură, se vedea Cum că o sabie ieșea, Pe Neamuri, ca să le lovească Și-n urmă, să le cârmuiască, Cu un toiag de fier. El are, Apoi, să calce, în picioare, Teascul cu vinul de furie – Teascul cu vinul de mânie – Al Celui care e, mereu, Atotputernic Dumnezeu.
16Pe coapsă și pe strai, scria Numele care Îl avea, Și-anume, „Domn al domnilor” Și „Împărat al tuturor”.
17În urmă, mi s-a arătat Un alt înger, care a stat Apoi, în față-mi, în picioare. El era așezat în soare, Iar păsărilor ce-au zburat, Prin ceruri, astfel le-a strigat: „Veniți aici! Vă adunați Cu toate, să vă ospătați! Căci Dumnezeu, pe fiecare, Vă cheamă la ospățu-I mare!
18Veniți acum, ca să mâncați! Veniți ca să vă ospătați, Cu carnea împăraților, Cu carnea căpitanilor, Cu carnea celor ce-au luptat Și vitejie-au arătat, Cu carnea celor care sânt Slobozi sau robi, pe-acest pământ, Cu carnea oamenilor cari Sunt mici în lume, sau sunt mari!”
19Și am văzut fiara cea mare Și pe-mpărații ce îi are – Cu oștile ce-i însoțeau – Că pregătiți cu toți erau, Șezând în așteptare-apoi, Gata să-nceapă un război, Cu Cel care era călare Și cu a Lui oștire, mare.
20Fiara, după ce-a fost învinsă, Ajunsa-n urmă a fi prinsă; Cu ea, prorocul mincinos A fost și el prins, ne-ndoios. El este cel care făcea Semne, cu care-i amăgea Pe toți cei cari au căpătat Semnul și-apoi, s-au închinat Icoanei fiarei. Amândoi, Prinși și-aruncați au fost apoi – De vii – într-un anume loc, Care e iazul cel de foc. Pucioasă, iazu-acela are Și arde fără încetare.
21Cu sabia care ieșea Din gura Celui ce ședea – Pe calul Său cel alb – călare, Au fost uciși toți ceilalți care, În oastea fiarei, s-au aflat, Iar păsările i-au mâncat.”