Revelation 18
1 „După aceea, am zărit Un înger care a venit, Din ceruri, pe pământ, și care Avut-a o putere mare, Încât pământul, luminat, A fost, de slava lui, îndat’.
2 El a strigat, cu glasu-i tare: „Căzut-a Babilonul mare! Lăcaș, al dracilor, e el, Și închisoare e, astfel, A duhurilor necurate, A păsărilor întinate, Precum și-a păsărilor care Urâte sunt, la-nfățișare.
3 Toate popoarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ, Băut-au vinul de mânie Și au sorbit a ei curvie. Toți împărații au curvit, Cu ea, și s-au îmbogățit Toți negustorii, ne-ncetat, Căci ei, averi, au adunat După risipa ei, cea mare, Făcută pentru desfătare.”
4 Apoi, din cer, s-a auzit Un glas cari astfel a vorbit: „Ieșiți acum, voi toți, ai Mei! Ieșiți dar, din mijlocul ei, Ca nu cumva, părtași să fiți, Păcatelor ei și, loviți, Cu mari urgii, cu ea odată!
5 Păcatele făcute, iată, Ajuns-au de s-au înmulțit Și pân’ la ceruri s-au suit, Iar Dumnezeul Cel de Sus Aminte-acuma Și-a adus, De-a ei nelegiuire mare.
6 Răsplată, dați-i fiecare, Așa cum ea v-a răsplătit! Dați-i acuma, îndoit, Plata, la tot ce ați văzut, La faptele ce le-a făcut. Al ei potir să îl luați Și, îndoit, în el, turnați Tot ce amestecat-a ea, Și dați-i-l apoi, să-l bea!
7 Pe cât, pe sine, s-a slăvit, S-a desfătat și-a risipit, Pe-atât de mult vin să-i dați voi, Precum și tânguire-apoi! Pentru că ea și-a zis, mereu, „Șed, ca împărăteasă, eu; Nu-s văduvă și nu am știre Despre ce-nseamnă tânguire!”,
8 De-aceea, se va pomeni Că într-o zi doar, vor veni Urgiile, să o lovească. Moartea are să o pândească, Iar tânguirea va cădea, Asupra ei, cu foametea. De foc, va fi ea pârjolită, Până când fi-va nimicită, Căci Dumnezeu – Acela care A judecat-o – este tare.
9 Atunci, ai lumii împărați, Cari, în risipă, dezmierdați Au fost de ea, necontenit – Aceia care au curvit Cu ea, mereu – când vor vedea Fumul, din focu-aprins în ea, Au să o plângă, necăjiți Și-au s-o bocească, îngroziți.
10 La depărtare doar, vor sta Și, înspre ea, se vor uita, Speriați, ca nu cumva să cadă, Chinului ei, cu toții, pradă. Atât doar au să spună: „Vai! Tu, Babilonule, erai Cetatea cea frumoasă, mare! Erai cetatea cea mai tare! Într-o clipită numai – iată – Ajuns-ai a fi judecată!”
11 Toți negustorii care sânt Pe fața-ntregului pământ, Cu jale-or plânge, după ea, Căci nu mai este nimenea, Să le mai cumpere, vreodată, Întreaga marfă, adunată:
12 Marfă din aur întocmită, Sau din argint alcătuită, Din pietre scumpe – lucitoare – Precum și din mărgăritare, Din in subțire – purpuriu – Mătase, sau din stacojiu; Nici soiurile felurite, Din lemn de tiin, frumos cioplite, De nimeni, nu sunt cumpărate; Nici vasele cele lucrate În fildeș, marmură, aramă, În fier, sau lemn; de bună seamă,
13 Nici mirodenii, scorțișoare, Miroznele mirositoare, Nici vinul cu al lui îndemn, Nici mir, tămâie, untdelemn, Făină bună, grâu, ori boi, Nici cai, căruțe, robi, sau oi, Precum și sufletele care Și le-au pus oameni-n vânzare, N-au să mai fie cumpărate, Căci nu mai e acea cetate, Unde avut-a fiecare – Dintre acestea – căutare.
14 Iar roadele cele iubite – De al tău suflet, jinduite – Nu le mai ai, nu le poți ține, Căci s-au dus toate, de la tine. Apoi, acele lucruri care Aveau o strălucire mare – Lucruri alese și plăcute – Sunt, pentru tine-acum, pierdute, Și orișicât ai să dorești, Nu poți ca să le mai găsești.
15 Cei care fac negoț, cu ele – Care, cu lucrurile-acele, Avere mare-au dobândit, Pe urma ei – vor fi privit Speriați, numai din depărtare, La chinul ei, nespus de mare. Au să o plângă, cu amar, Și-au să se tânguiască, iar,
16 În urmă, au să zică: „Vai! Mândră cetate tu erai, În in subțire îmbrăcată, În purpură înfășurată Și-n stacojiu! Împodobită Erai cu aur și gătită Cu pietre scumpe, lucitoare, Precum și cu mărgăritare!
17 Mari bogății, ai stăpânit, Dar într-un ceas, s-au prăpădit!” Corăbieri și marinari, Cârmaci și toți aceia cari Trăiesc făcând negoț pe mare, O vor privi din depărtare.
18 Când, fumul, îl vor fi văzut – Pe care îl va fi făcut Arderea ei – striga-vor tare: „Care cetăți mai pot fi oare, Cu tine-acum, asemănate?”
19 Când se jeleau pentru cetate, Țărână-n cap își aruncau, Țipau plângând, se tânguiau Și-n urmă, toți strigat-au: „Vai! Cetate mare, tu erai! Doar lucruri scumpe-ai târguit Și astfel, i-ai îmbogățit, Neîncetat, pe-aceia care, Corăbii, au avut, pe mare! Vai! Într-o clipă, am văzut, Cum în pustiu, te-ai prefăcut!”
20 „Te bucură cerule-acum, Și voi, apostolii, precum Și voi cei sfinți! Alături lor, Vă bucurați prorocilor! Căci Dumnezeu – cum ați văzut – Dreptate-acuma, v-a făcut Și a adus vremea lăsată, Pentru această judecată.”
21 Atunci, veni un înger tare Și-a ridicat o piatră mare, Care – așa cum am văzut – De moară, mie mi-a părut. În mare, el a aruncat Piatra și-apoi, a cuvântat: „Seama luați, la ce voi spune! Tot cu așa repeziciune, Are să fie aruncată – Făr’ a se mai găsi vreodată – Cetatea cea mândră și mare, Cari, „Babilon”, drept nume, are!
22 În ea, nu vor mai fi văzute Vreun instrument, sau alăute; N-au să mai fie cântători Din fluiere, nici suflători Care din trâmbițe-au cântat Și cântări mândre-au înălțat. Nici meșteri nu au să mai fie Cari, meșteșuguri, au să știe. N-o să se-audă, bunăoară, Nici vuietul pietrei de moară.
23 De-a lămpii rază, niciodată, N-o să mai fie luminată. Glasuri de miri nu sunt în ea – Nici de mirese-asemenea. Toate, le va fi suferit, Pentru tot ce a făptuit: Pentru că negustorii cari Erau ai ei, au fost mai mari Decât toți ceilalți care sânt Pe fața-ntregului pământ; Pentru că fost-au amăgite Popoarele, fiind uimite De-a ei vrăjitorie mare;
24 Pentru că tot sângele care De la proroci a fost luat, Sau de la sfinți a fost vărsat, Ori de la toți cei care sânt Înjunghiați pe-acest pământ, Numai în ea, a fost găsit, Iar vina i s-a dovedit.”