1Eu voi cânta, fără-ncetare, A Domnului meu îndurare. Din neam în neam, vreau să se știe Despre a Lui credincioșie.
2„Veșnică temelie are A Domnului nost’ îndurare! Credincioșia Domnului Tare-i, asemeni cerului!”
3Domnul a zis: „Am încheiat Un legământ și i-am jurat, Lui David – care-i rob al meu –
4Spunând: „Îți întăresc, mereu, Sămânța ca în veci să fie Urmași ai Tăi puși la domnie.”
5Minunile-Ți sunt lăudate, Doamne, de cerurile toate! Laudă sfinți-n adunare, Credincioșia Ta cea mare!
6În ceruri, cine va putea, Cu Domnu-a fi, asemenea? Dar cine e ca Tine, oare, Printre feciorii cei pe care Îi are Domnul? Ne-ncetat,
7Domnul Se-arată-nfricoșat, În adunarea sfinților. Pentru întregul lor sobor, Temut se află Dumnezeu.
8Cine-i ca Tine, Domnul meu, Puternic și-nfricoăștor, O, Doamne al oștirilor! Credincioșia, ne-ncetat, Pe Tine te-a înconjurat.
9Tu îmblânzești mânia mării. Când își ridică-n largul zării Valuri furioase, Tu vorbești Cu ele și le potolești.
10Întreg Egiptul l-ai zdrobit – Ca pe un hoit – și-ai risipit Vrăjmașii prin puterea care Este în brațul Tău cel tare.
11Cerul întreg și-acest pământ, Doar ale Tale, Doamne, sânt. Lumea și tot ce e aflat În ea, Tu le-ai întemeiat.
12Tu, miazăzi, ai rânduit Și miazănoapte-ai întocmit. De al Tău Nume minunat, Taborul tot s-a bucurat. S-a bucurat, apoi, la fel, Hermonu-alăturea de el.
13Puternic, al Tău braț se-arată. Dreapta Îți este înălțată, Iar mâna Ta e întărită.
14Apoi, dreptatea Ta vestită – Și judecata – temelie Sunt pentru-al Tău jilț de domnie. Mereu, la Tine sunt aflate Credincioșie, bunătate.
15Ferice de poporul care Cunoaște glasul ce îl are Trâmbița Ta, iar pe-a lui cale, Este lumina Feței Tale!
16Acel popor s-a bucurat De al Tău Nume, ne-ncetat, Iar cu dreptatea Ta cea mare, El s-a fălit fără-ncetare.
17Tu ești fala poporului. Tu ești fala puterii lui. Prin îndurarea-Ți arătată, Puterea noastră-i ridicată,
18Căci Dumnezeu – cum e știut – Este mereu al nostru scut, Iar Împărat ne e Acel Cari Sfânt îi e, lui Israel.
19Celui ce-Ți este preaiubit, Prin vis, în urmă, i-ai vorbit Zicându-i: „Ajutor am dat Și-un tânăr Eu am ridicat.
20El este David, robul Meu, Pe care-n urmă l-am uns Eu, Cu untdelemnul Meu cel sfânt.
21Iată că al lui sprijin sânt: Cu mâna Mea îl întăresc Și cu-al Meu braț îl ocrotesc.
22Vrăjmași-n pace-l vor lăsa, Iar cel rău nu-l va apăsa.
23Din fața lui, am să-i zdrobesc Pe cei care îl dușmănesc. Loviți au să se pomenească Aceia cari au să-l urască.
24Astfel, a Mea credincioșie, Cu el – mereu – are să fie, Iar bunătatea Mea cea mare Va fi cu el, fără-ncetare. A lui tărie, tot mereu, Spori-va prin Numele Meu.
25Marea și râurile toate În stăpânire-i vor fi date.
26El zice: „Tu ești Tatăl meu. Stâncă îmi ești și Dumnezeu! Tu Doamne, pe cuprinsul firii, Stâncă îmi ești, a mântuirii!”
27Atunci, Eu îl voi fi făcut Să fie cel dintâi născut, Mai ‘nalt decât toți cei ce sânt Drept împărați pe-acest pământ,
28Iar bunătatea Mea cea mare Îl va-nsoți fără-ncetare. Față de el, păstra-voi Eu, Întocmai, legământul Meu.
29Sămânța lui are să fie, În veci, pe jilțul de domnie.
30Dacă ai lui fii părăsesc Legea și nu Îmi împlinesc Poruncile ce le-am lăsat,
31Și dacă ei vor fi călcat Orânduirile lăsate Care de Mine au fost date,
32Atuncea am să-i pedepsesc Și cu nuiele-am să-i lovesc.
33Dar nu Mă voi îndepărta, Iar bunătatea Mea va sta, Mereu, cu ei, ca să nu fie – Cumva, a Mea credincioșie Ajunsă de minciună. Iată,
34Eu – legământul – niciodată, Nu-l voi călca căci, negreșit, Nu voi schimba ce am rostit.
35Atuncea când l-am încheiat, Pe-a Mea sfințenie am jurat. Cum aș putea să îl mint Eu, Pe David, care-i rob al Meu?
36Sămânța lui, pentru vecie, Va dăinui. A lui domnie Va fi mereu ‘naintea Mea, Ca soarele; de-asemenea,
37Ca luna ea are să fie, Să dăinuie în veșnicie, Ca martorul acel pe care, Cerul, drept credincios, îl are.
38Totuși, Tu l-ai îndepărtat, Căci pe-al Tău uns Te-ai mâniat.
39În urmă, ai nesocotit Chiar legământul, negreșit, Pe care, Tu l-ai încheiat Cu al Tău rob. Ai aruncat Cununa lui și-ai pângărit-o, Când la pământ Tu ai trântit-o.
40Ale lui zile le-ai scurtat. Cetățile le-ai dărâmat.
41Vecinii îl batjocoresc, Iar trecători-l jefuiesc.
42Ai săi dușmani sunt întăriți; Vrăjmașii sunt înveseliți,
43Că Tu făcut-ai ca apoi Sabia lui să dea-napoi, Pentru că sprijin nu i-ai dat Când el în luptă s-a aflat.
44Tu, strălucirea ce-o avea, Ai stins-o și de-asemenea Trântit făcut-ai ca să fie Scaunul său, cel de domnie.
45I-ai scurtat anii cei pe care Vremea de tinerețe-i are Și cu rușine, negreșit, Acuma l-ai acoperit.
46Dar Dumnezeule, cât oare, Te mai ascunzi fără-ncetare? Oare cât timp, a Ta mânie, Ca focul, are să mai fie?
47Doamne, Te rog, aminte ia, Cât e de scurtă viața mea. Aminte să-Ți aduci – îți zic – De-asemeni, pentru ce nimic Ai făcut fiii omului.
48Căci nici un om, în lume, nu-i, Care să poată să trăiască, Fără ca moartea să-și găsească. Din rândul morților, cumva, Sufletu-și scapă cineva?
49Dar unde oare-a dispărut A Ta-ndurare de-nceput, Pe care ai jurat – odată – Că îi va fi lui David dată?
50Adu-Ți aminte, Domnul meu, De cei care-Ți sunt robi, mereu! Aminte ia că port, sub soare, Ocările multor popoare!
51Adu-Ți aminte de cei răi, De-ocara vrăjmașilor Tăi! Aminte ia, căci îl urăsc Pe al Tău uns și-l ocărăsc!
52Să fie binecuvântat Al nostru Domn – neîncetat – Acum, în anii care vin Și-n veci de veci! Amin! Amin!