Psalms 89
1 Eu voi cânta, fără-ncetare, A Domnului meu îndurare. Din neam în neam, vreau să se știe Despre a Lui credincioșie.
2 „Veșnică temelie are A Domnului nost’ îndurare! Credincioșia Domnului Tare-i, asemeni cerului!”
3 Domnul a zis: „Am încheiat Un legământ și i-am jurat, Lui David – care-i rob al meu –
4 Spunând: „Îți întăresc, mereu, Sămânța ca în veci să fie Urmași ai Tăi puși la domnie.”
5 Minunile-Ți sunt lăudate, Doamne, de cerurile toate! Laudă sfinți-n adunare, Credincioșia Ta cea mare!
6 În ceruri, cine va putea, Cu Domnu-a fi, asemenea? Dar cine e ca Tine, oare, Printre feciorii cei pe care Îi are Domnul? Ne-ncetat,
7 Domnul Se-arată-nfricoșat, În adunarea sfinților. Pentru întregul lor sobor, Temut se află Dumnezeu.
8 Cine-i ca Tine, Domnul meu, Puternic și-nfricoăștor, O, Doamne al oștirilor! Credincioșia, ne-ncetat, Pe Tine te-a înconjurat.
9 Tu îmblânzești mânia mării. Când își ridică-n largul zării Valuri furioase, Tu vorbești Cu ele și le potolești.
10 Întreg Egiptul l-ai zdrobit – Ca pe un hoit – și-ai risipit Vrăjmașii prin puterea care Este în brațul Tău cel tare.
11 Cerul întreg și-acest pământ, Doar ale Tale, Doamne, sânt. Lumea și tot ce e aflat În ea, Tu le-ai întemeiat.
12 Tu, miazăzi, ai rânduit Și miazănoapte-ai întocmit. De al Tău Nume minunat, Taborul tot s-a bucurat. S-a bucurat, apoi, la fel, Hermonu-alăturea de el.
13 Puternic, al Tău braț se-arată. Dreapta Îți este înălțată, Iar mâna Ta e întărită.
14 Apoi, dreptatea Ta vestită – Și judecata – temelie Sunt pentru-al Tău jilț de domnie. Mereu, la Tine sunt aflate Credincioșie, bunătate.
15 Ferice de poporul care Cunoaște glasul ce îl are Trâmbița Ta, iar pe-a lui cale, Este lumina Feței Tale!
16 Acel popor s-a bucurat De al Tău Nume, ne-ncetat, Iar cu dreptatea Ta cea mare, El s-a fălit fără-ncetare.
17 Tu ești fala poporului. Tu ești fala puterii lui. Prin îndurarea-Ți arătată, Puterea noastră-i ridicată,
18 Căci Dumnezeu – cum e știut – Este mereu al nostru scut, Iar Împărat ne e Acel Cari Sfânt îi e, lui Israel.
19 Celui ce-Ți este preaiubit, Prin vis, în urmă, i-ai vorbit Zicându-i: „Ajutor am dat Și-un tânăr Eu am ridicat.
20 El este David, robul Meu, Pe care-n urmă l-am uns Eu, Cu untdelemnul Meu cel sfânt.
21 Iată că al lui sprijin sânt: Cu mâna Mea îl întăresc Și cu-al Meu braț îl ocrotesc.
22 Vrăjmași-n pace-l vor lăsa, Iar cel rău nu-l va apăsa.
23 Din fața lui, am să-i zdrobesc Pe cei care îl dușmănesc. Loviți au să se pomenească Aceia cari au să-l urască.
24 Astfel, a Mea credincioșie, Cu el – mereu – are să fie, Iar bunătatea Mea cea mare Va fi cu el, fără-ncetare. A lui tărie, tot mereu, Spori-va prin Numele Meu.
25 Marea și râurile toate În stăpânire-i vor fi date.
26 El zice: „Tu ești Tatăl meu. Stâncă îmi ești și Dumnezeu! Tu Doamne, pe cuprinsul firii, Stâncă îmi ești, a mântuirii!”
27 Atunci, Eu îl voi fi făcut Să fie cel dintâi născut, Mai ‘nalt decât toți cei ce sânt Drept împărați pe-acest pământ,
28 Iar bunătatea Mea cea mare Îl va-nsoți fără-ncetare. Față de el, păstra-voi Eu, Întocmai, legământul Meu.
29 Sămânța lui are să fie, În veci, pe jilțul de domnie.
30 Dacă ai lui fii părăsesc Legea și nu Îmi împlinesc Poruncile ce le-am lăsat,
31 Și dacă ei vor fi călcat Orânduirile lăsate Care de Mine au fost date,
32 Atuncea am să-i pedepsesc Și cu nuiele-am să-i lovesc.
33 Dar nu Mă voi îndepărta, Iar bunătatea Mea va sta, Mereu, cu ei, ca să nu fie – Cumva, a Mea credincioșie Ajunsă de minciună. Iată,
34 Eu – legământul – niciodată, Nu-l voi călca căci, negreșit, Nu voi schimba ce am rostit.
35 Atuncea când l-am încheiat, Pe-a Mea sfințenie am jurat. Cum aș putea să îl mint Eu, Pe David, care-i rob al Meu?
36 Sămânța lui, pentru vecie, Va dăinui. A lui domnie Va fi mereu ‘naintea Mea, Ca soarele; de-asemenea,
37 Ca luna ea are să fie, Să dăinuie în veșnicie, Ca martorul acel pe care, Cerul, drept credincios, îl are.
38 Totuși, Tu l-ai îndepărtat, Căci pe-al Tău uns Te-ai mâniat.
39 În urmă, ai nesocotit Chiar legământul, negreșit, Pe care, Tu l-ai încheiat Cu al Tău rob. Ai aruncat Cununa lui și-ai pângărit-o, Când la pământ Tu ai trântit-o.
40 Ale lui zile le-ai scurtat. Cetățile le-ai dărâmat.
41 Vecinii îl batjocoresc, Iar trecători-l jefuiesc.
42 Ai săi dușmani sunt întăriți; Vrăjmașii sunt înveseliți,
43 Că Tu făcut-ai ca apoi Sabia lui să dea-napoi, Pentru că sprijin nu i-ai dat Când el în luptă s-a aflat.
44 Tu, strălucirea ce-o avea, Ai stins-o și de-asemenea Trântit făcut-ai ca să fie Scaunul său, cel de domnie.
45 I-ai scurtat anii cei pe care Vremea de tinerețe-i are Și cu rușine, negreșit, Acuma l-ai acoperit.
46 Dar Dumnezeule, cât oare, Te mai ascunzi fără-ncetare? Oare cât timp, a Ta mânie, Ca focul, are să mai fie?
47 Doamne, Te rog, aminte ia, Cât e de scurtă viața mea. Aminte să-Ți aduci – îți zic – De-asemeni, pentru ce nimic Ai făcut fiii omului.
48 Căci nici un om, în lume, nu-i, Care să poată să trăiască, Fără ca moartea să-și găsească. Din rândul morților, cumva, Sufletu-și scapă cineva?
49 Dar unde oare-a dispărut A Ta-ndurare de-nceput, Pe care ai jurat – odată – Că îi va fi lui David dată?
50 Adu-Ți aminte, Domnul meu, De cei care-Ți sunt robi, mereu! Aminte ia că port, sub soare, Ocările multor popoare!
51 Adu-Ți aminte de cei răi, De-ocara vrăjmașilor Tăi! Aminte ia, căci îl urăsc Pe al Tău uns și-l ocărăsc!
52 Să fie binecuvântat Al nostru Domn – neîncetat – Acum, în anii care vin Și-n veci de veci! Amin! Amin!