Bible

1 O, Domn al mântuirii mele, Zile și nopți, în clipe grele, La Tine strig neîncetat, Pentru că Tu m-ai ascultat! 2 S-ajungă ruga mea fierbinte Să-Ți steie Ție, înainte! Să iei aminte, Domnul meu, La a mea cerere, mereu! 3 Căci sufletul mi-e săturat De răul ce m-a-nconjurat Și-am început să mă pogor Spre locuința morților. 4 În rând – acuma – pus eu sânt, Cu cei ce merg către mormânt. Sunt precum omul care piere, Care lipsit e de putere. 5 Iată, întins mă pomenesc Printre cei morți că mă găsesc. Precum sunt cei uciși, și eu Ajuns-am ca să fiu mereu, Pe care Tu îi despărțești Și-apoi, de ei nu-Ți amintești. 6 În groapa care s-a vădit Cea mai adâncă, m-ai zvârlit. În întuneric Tu m-ai dus Și în adâncuri am fost pus. 7 De-a Ta mânie-s apăsat. Cu valuri grele, ne-ncetat – Acuma – m-ai năpăstuit. 8 Pe-ai mei prieteni i-ai gonit. O pricină de scârbă, eu Ajuns-am pentru ei, mereu. Tu m-ai închis și-am înțeles, Precum că nu pot să mai ies. 9 Ochi-mi se scurg, de suferință Și se topește-a mea ființă. Plin de durere, zac și gem Și-n toate zilele Te chem. Îmi întind mâinile spre Tine, Sperând să-Ți amintești de mine! 10 Dar pentru morți faci Tu minuni? Ei Îți înalță rugăciuni? Ori din mormânt s-au ridicat Cei morți și-apoi Te-au lăudat? 11 Sau în mormânt se știe oare, De bunătatea Ta cea mare? Gândești Tu că Adâncul știe Despre a Ta credincioșie? 12 În întuneric sunt știute Minunile ce-au fost făcute? În a uitării țară, oare, Știută-i dreapta Ta cea tare? 13 Doamne, al meu ocrotitor, Ție Îți cer eu, ajutor. De dimineață – ne-ncetat – Ruga-mi, spre Tine, s-a-nălțat. 14 Pentru ce oare, tot mereu, Te lepezi de sufletul meu? De ce-Ți ascunzi fața, de mine? 15 Din tinerețe – știi prea bine – Nenorocit sunt. Trag să mor, Cuprins de-al spaimelor fior. Ce să mai fac nu știu, căci vine 16 A Ta mânie peste mine. Spaimele Tale mă lovesc În valuri și mă nimicesc. 17 Ca niște ape, mă-nconjoară, Deodată, și mă înfășoară. 18 Prietenii mi-ai depărtat; Tovarășii mi-ai alungat. Cei ce-mi erau apropiați – Acuma – au fugit, speriați.