1Cântați mereu, cu bucurie, Căci Dumnezeu ne e tărie! Veseli apoi, strigați mereu, Către-al lui Iacov Dumnezeu!
2Cântări, spre ceruri, înălțați Și-apoi din tobe să sunați, Din harfele cele plăcute Și-asemenea din alăute!
3Din trâmbițe răsunătoare, Sunați, în zi de sărbătoare, Când luna nouă o să vină Sau când apărea luna plină!
4Căci astă lege-a dat-o El, Pentru întregul Israel – Poruncă-i a Celui pe care, Iacov, drept Dumnezeu, Îl are,
5Căci pentru Iacov, negreșit, O sărbătoare-a pregătit Domnul, atunci când a plecat Și spre Egipt S-a îndreptat… Atunci, un glas am auzit – Necunoscut – care-a vorbit:
6„Poverile ce le-a purtat Pe umăr, i le-am descărcat Și nu mai ține-n mâna lui, Povara grea, a coșului.
7Când de necazuri apăsat, Tu – către Mine – ai strigat, Îndată Eu te-am izbăvit. Răspunsul meu, tu l-ai primit Din locul tainic, cel pe care Numai al Meu tunet îl are. La apele ce s-au chemat „Meriba”, Eu te-am încercat.
8Ascultă dar, popor al Meu, Căci sfaturi am să-ți dărui Eu. Israele, atent, de-ai sta Și dacă tu M-ai asculta!
9Să nu ai dumnezei străini Și-n fața lor să nu te-nchini!
10Eu îți sunt Domn și Dumnezeu. Din al Egiptului jug greu, De unde rob ai fost ținut, Te-am scos și liber te-am făcut. Deschide-ți gura și-i vedea Precum că Eu ți-o voi umplea!”
11Poporul Meu, cum am văzut, Să Mă asculte nu a vrut. Israel nu M-a ascultat
12Și de aceea i-am lăsat Pradă a fi pornirilor Aflate-n inimile lor.
13O, de M-ar asculta, mereu, Israelul – poporul Meu – Și dacă el ar căuta, Pe a Mea cale doar a sta!
14Într-o clipită-i înfruntam Pe-ai lui dușmani și-i nimiceam. Eu Mi-aș întoarce mâna Mea, S-o fac – în urmă – a cădea Asupra tuturor celor Cari dușmănesc al Meu popor.
15Cei ce-L urăsc pe Dumnezeu, L-ar linguși apoi, mereu, Iar fericirea o să ție, Pentru Israel, pe vecie.
16Cu grâul cel mai bun, mereu, L-aș fi hrănit – atuncea – Eu, Iar după-aceea – mai mult încă – Cu miere-l săturam, din stâncă.