1În adunarea Lui, mereu, Șade al nostru Dumnezeu, Căci El este judecător, În rândul dumnezeilor.
2„Când oare, voi veți înceta A judeca strâmb și-a căta La fața celor răi apoi?
3Dreptate vreau să faceți voi, Orfanului și celui care S-a dovedit slab, din născare. Dreptate-i dați, săracului Și-apoi nenorocitului.
4Pe nevoiași, pe cei lipsiți, De cei răi să îi izbăviți.”
5Dar ei nimic n-au priceput. Nu știu nimic, căci le-a plăcut Doar întunericul în care S-au rătăcit, fără-ncetare. Prin felu-n care s-au purtat, Fi-va pământul clătinat.
6Atuncea, zis-am către ei: „Cu toții sunteți dumnezei, Căci voi sunteți acei pe care Cel Prea Înalt, drept fii, Îi are.
7Însă ca niște oameni, voi Aveți ca să muriți apoi, Așa cum piere și cel care, Un domnitor e, oarecare.”
8Popoarele de pe pământ, Doamne, doar ale Tale sânt. De-aceea scoală-Te de-ndată Și pe pământ fă judecată.