1O, Doamne, iată au venit Mari neamuri și au năvălit În partea Ta de moștenire. S-au adunat de peste fire, Și-au pângărit locașul sfânt. Ierusalimul, la pământ, L-au culcat ele. L-au făcut Morman de pietre. Am văzut
2Cum morții noștri-au fost luați Și pradă păsărilor dați, Iar carnea credincioșilor Au dat-o pradă, fiarelor.
3Sângele lor a fost vărsat Asemeni apei, presărat Jur împrejurul zidului, Cel al Ierusalimului.
4Iată că în a noastră țară, Acum ajuns-am de ocară Și de batjocura celor Cari înconjoară-al Tău popor.
5Cât timp ține mânia Ta, Doamne, și când va înceta Să ardă ea, precum un foc?
6Pe neamurile din ăst loc, Să Îți verși Tu, mâniile Și peste-mpărățiile Care nu au de Tine teamă Și al Tău Nume nu Îl cheamă.
7Iacov de ele-i îngrozit Și-al său locaș e pustiit.
8Doamne, să nu-Ți mai amintești Păcatele ce-s strămoșești, Ci adă, pe a noastră cale, Lumina îndurării Tale! Iată, suntem nenorociți!
9Ajută-ne ca izbăviți Să fim, iar multele păcate, Fă Doamne, de a fi iertate, Pentru neprețuitu-Ți nume, Căci ne ești mântuire-n lume!
10De ce să-ntrebe neamul care, Al Tău popor, în jur, îl are, „Unde e Dumnezeul lor, Care le e izbăvitor?” Să știe toți că, ne-ncetat, Tu răzbuni sângele vărsat, Al celor care robi Îți sânt!
11S-ajungă pân’ la Cel Prea Sfânt Geamătul celor dintre noi Care-au ajuns prinși de război! Doamne, prin brațul Tău de fier, Scapă-i pe-aceia care pier!
12Vecinilor ce-i avem noi, Doamne, întoarce-le-napoi, De șapte ori, batjocura, Căci pentru Tine ea era!
13Atuncea, noi – al Tău popor – Noi – turmă a pășunilor Cari ale Tale sunt – mereu, Vom lăuda pe Dumnezeu, Iar laudele Tale-apoi, Din neam în neam, le-om vesti noi.