Psalms 78— BIV2014

¹Ascultă dar, poporul meu, Învățătura mea, mereu! Aminte ia, necontenit, La vorbele ce le-am rostit!

²Gura-mi deschid, ca să vorbesc În pilde, ca să îți vestesc Înțelepciunea cea pe care Vremea străveche, doar, o are.

³Ceea ce știm, ce-am auzit, Tot ceea ce ne-au povestit Ai noști’ părinți, vom spune noi,

⁴Copiilor noștri apoi. Nimic n-o să acoperim Din ce cunoaștem, ci vestim La neamul care s-a-ntrupat Și care-n lume ne-a urmat, Mereu, lauda Domnului, Puterile brațului Lui Și-apoi minunile făcute Care de noi sunt cunoscute.

⁵În Iacov, El a vrut să fie, Din vremuri vechi, o mărturie. Apoi, o lege a dat El, Pentru întregul Israel, Și-a poruncit părinților Noștri, ca-n ea, pe fiii lor, Întotdeauna să-i învețe Și-n ea doar, să le dea povețe,

⁶Pentru-a fi legea cunoscută Și spre-a putea a fi știută De toți copii-aceia care, Apoi, în lume vor apare, Ca să-i învețe pe acei Ce se vor naște după ei Cari o vor spune tuturor Urmașilor neamului lor,

⁷Ca astfel să-și pună mereu, Încrederea în Dumnezeu Și pentru a nu fi uitate Lucrările Lui minunate, Îndeplinind necontenit, Ceea ce El a poruncit.

⁸Să nu fie precum erau Ai lor părinți pe când trăiau, Deci un neam rău ce s-a vădit, Întotdeauna, răzvrătit, Având o inimă slăbită Și de puteri secătuită Și-un duh ce se-arăta mereu, Necredincios lui Dumnezeu!

⁹Fiii lui Efraim erau Deprinși cu arcul, când luptau, Dar au dat dosul și-au fugit Când ziua luptei a venit,

¹⁰Pentru că ei nu s-au ținut De legământul cel făcut De Dumnezeu și n-au voit A ține Legea ce-au primit.

¹¹Au dat uitării lucrul Lui; De-asemeni, ale Domnului Minuni – ce li s-au arătat – În mare grabă le-au uitat.

¹²Domnul – minuni – a săvârșit, Ai lor părinți când au trăit, Când în Egipt ei se găseau Și-n câmpul lui Țoan ședeau.

¹³Marea a despicat-o El, Un drum făcându-le astfel, Iar apele s-au adunat Și ca un zid în jur le-au stat.

¹⁴Ziua, El i-a condus din nor Și-apoi, un foc strălucitor, În timpul nopții, s-a făcut.

¹⁵Întreg poporul a văzut Cum, în pustiu, a despicat Ștânca și apă El le-a dat.

¹⁶Izvoare, la porunca Lui, Țâșneau din stânca muntelui, Iar ale lor ape păreau Că niște râuri mari erau.

¹⁷Dar ei tot nu L-au ascultat Pe Domnul și n-au încetat Păcate să mai săvârșească Și să nu se mai răzvrătească Față de Domnul, în pustie.

¹⁸L-au ispitit – precum se știe – În a lor inimă, mereu, Căci I-au cerut lui Dumnezeu, Mâncare, după pofta lor.

¹⁹Apoi, acel întreg popor Vorbit-a împotriva Lui, Zicând: „Dar mâna Domnului Poate, în stare ca să fie, Masa a pune, în pustie?

²⁰Noi știm că stânca a lovit Și din ea, apă a țâșnit, Însă acuma, va putea, Pâine, aicea, să ne dea, Sau se va dovedi în stare, Carne, ca să ne dea El, oare?”

²¹Dar Dumnezeu a auzit, Cuvintele ce le-au rostit Și, foc aprins, S-a arătat Față de Iacov. De îndat’, Mânia Și-a stârnit-o El, Față de-ntregul Israel,

²²Pentru că ei nu au știut, Pe Dumnezeu, să-L fi crezut Și pentru că se îndoiau De ajutorul ce-l aveau Din partea Lui, necontenit.

²³Atuncea, El a poruncit – Pe dată – norilor de sus, Iar porții cerului i-a spus Să se deschidă, de-a turnat

²⁴Mana care i-a săturat; Și grâu, din cer, a mai dat El, Poporului lui Israel.

²⁵Toți au mâncat pâinea, de cari, Se bucurau numai cei mari. Mâncare, ei au căpătat, Astfel încât s-au săturat.

²⁶Să sufle, El a poruncit, Vântului de la răsărit Și miazăzi, de a plouat

²⁷Cu carne și i-a săturat Cu păsări cari, în largul zării, Erau ca și nisipul mării.

²⁸Întreg stolul păsărilor Căzut-a în tabăra lor.

²⁹Atunci, poporul a mâncat Carne, până s-a săturat Căci Dumnezeu i-a dăruit Tot ceea ce el și-a dorit.

³⁰Dar încă bine nu mâncase, Iar pofta nu își stâmpărase,

³¹Când s-a stârnit, asupra lui, Marea mânie-a Domnului Care, pe dată, i-a lovit Cu moartea și i-a nimicit Pe tinerii lui Israel.

³²Însă întreg poporu-acel – Chiar după tot ce a văzut – Pe Dumnezeu nu L-a crezut, Ci-n contra Lui, nestingherit, Cu toții au păcătuit.

³³De-aceea, Domnul a scurtat Zilele lor și le-a curmat Anii apoi, printr-un sfârșit Care năpraznic s-a vădit.

³⁴Când El, de moarte, îi lovea, Întreg poporul se-ntorcea Să-L caute pe Dumnezeu.

³⁵Își aminteau că El, mereu, Stâncă le e și ajutor, Fiind al lor Izbăvitor.

³⁶Cu gura, însă-L înșelau Și cu-ale lor limbi Îl mințeau.

³⁷Inima lor era slăbită Și de puteri secătuită. Credință, ei n-au arătat, Față de legământul dat.

³⁸Totuși, în îndurarea-I mare, Domnul le dă, la toți, iertare. Mânia Lui, El Și-o strunește Și astfel nu îi nimicește.

³⁹Iată că El Și-a amintit Că ei doar carne s-au vădit, Fiind la fel ca o suflare De vânt, care e trecătoare.

⁴⁰De câte ori s-au răzvrătit Când în pustie s-au găsit! De câte ori L-au mâniat Când în pustie s-au aflat!

⁴¹N-au încetat să-L ispitească, Să-L întărâte, să-L stârnească Și să Îl mânie pe Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel.

⁴²De-a Lui putere, nimenea – În urmă – nu-și mai amintea. Nu-și aminteau că i-a păzit Și de vrăjmași i-a izbăvit.

⁴³Nici de minunile văzute Cari în Egipt au fost făcute Și nici de semne minunate Care fuseseră-arătate În a Țoanului câmpie.

⁴⁴Nimeni nu mai voia să știe Că-n sânge El a prefăcut Apa din râu, de n-a putut Din acea apă, nimenea, În urmă, să mai poată bea.

⁴⁵Cum roi de muște-otrăvitoare S-a repezit să îi omoare, Cum broaștele au năvălit Asupra lor și i-au lovit;

⁴⁶Cum prăzi ale omizilor Ajunseră holdele lor, Iar munca le-a ajuns să cadă, Roiului de lăcuste, pradă;

⁴⁷Cum viile s-au prăpădit Când El, cu piatră, le-a lovit Și cum smochinii s-au uscat Când grindina i-a încercat.

⁴⁸Cum au ajuns vitele pradă, Acelei grindini, să le cadă; Cum turmele lor au pierit Sub focul, din ceruri, venit.

⁴⁹Mânia Domnului aprinsă, Urgia Lui cea necuprinsă, Iuțimea și necazul Lui Trimise-au fost poporului: Un cârd de îngeri slujitori, Doar de necaz aducători.

⁵⁰Când Domnul Și-a dezlănțuit Mânia, moartea i-a lovit, Fiind de molime mâncați.

⁵¹Cum i-a lovit pe cei aflați Întâi născuți printre cei care, Locuitori, Egiptu-i are – Pârga puterilor lui Ham Și-a celor ce-s din al lui neam.

⁵²Cum El, poporul, Și-a pornit Și cum Și l-a povățuit Când era în pustiu apoi, Asemenea turmei de oi.

⁵³Cum, fără grijă, i-a dus El – Frică, să n-aibă Israel – Și cum în mare, au pierit Acei care i-au dușmănit.

⁵⁴Cum i-a purtat, în urmă dar, Până la sfântul Său hotar, La muntele ce-i câștigat De al Lui braț, neînfricat.

⁵⁵Cum neamuri, El a izgonit Din fața lor și-a împărțit Țara, s-o ia în stăpânire Spre a rămâne moștenire A semințiilor pe care Neamul lui Israel le are.

⁵⁶Dar ei însă, necontenit, Pe Dumnezeu L-au ispitit. În contra Lui s-au răsculat Și-a Lui poruncă au călcat.

⁵⁷Necredincioși se dovedeau, Precum părinții lor erau. Ca și un arc înșelător, L-au părăsit pe Domnul lor.

⁵⁸Ei, înălțimi, au ridicat Și-n acest fel L-au supărat, Căci gelozia I-au stârnit Când pentru idoli au slujit.

⁵⁹Domnul, atunci, S-a mâniat Și-a Lui mânie a picat Peste întregul Israel.

⁶⁰La Silo, Se aflase El, Unde al Său cort se găsea Când printre oameni locuia. Furios, cortul Și l-a lăsat,

⁶¹Iar slava Lui, pradă, s-a dat, Robiei. Măreția Lui Ajuns-a a dușmanului.

⁶²Lăsat a fost al Său popor, Pradă a fi săbiilor, Pentru că El S-a mâniat.

⁶³În foc să cadă, i-a lăsat Pe toți cei tineri din popor. Fecioarele, la rândul lor, Nu au mai fost sărbătorite Cu cântecele pregătite, Anume, pentru nuntă. Toți

⁶⁴Cei care se vădeau preoți, Loviți de sabie pieiră, Iar văduvele nu-i bociră.

⁶⁵Atuncea Domnul S-a trezit Ca unul care a dormit. Ca un viteaz S-a arătat, Care-i de vin îmbărbătat.

⁶⁶Pe-ai Săi dușmani, El i-a lovit, Iar ei – speriați – toți au fugit, Grăbindu-se-a ieși din țară, Plini de rușine și ocară.

⁶⁷A lepădat cortul pe care, În Israel, Iosif îl are, Și n-a ales – după cum știm – Nici ramura lui Efraim,

⁶⁸Ci El, pe Iuda, l-a cules Și-apoi Sionul l-a ales, Căci după cum se dovedește, Domnul, pe-aceștia, îi iubește.

⁶⁹Un sfânt locaș Și-a zidit El, ‘Nalt ca și cerul și la fel De tare, precum se arată Pământu-acest, pe care – iată – L-a întărit pentru vecie.

⁷⁰Pe David l-a ales să-I fie Rob, căci El l-a luat apoi, Chiar de la staulul de oi,

⁷¹Să îl așeze drept păstor, Peste întregul Său popor,

⁷²Iar David, când l-a cârmuit, Pricepere a dovedit. Neprihănită se vădea Inima lui și-astfel putea Să dea povețe tuturor Și-nvățături pentru popor.