1Doamne de ce, mă-ntreb într-una, Ne lepezi pentru totdeauna? De ce Te mânii Doamne – spune – Pe turma de pe-a Ta pășune?
2Arată-Te-ngăduitor Și-aminte ia, la ăst popor, Pe care Tu l-ai câștigat, Pe care l-ai răscumpărat – După cum ai găsit cu cale – Ca semn al seminției Tale Și-al moștenirii Tale-apoi! Doamne să-Ți amintești de noi, De muntele Sionului, Unde-a fost Casa Domnului.
3Te-ndreaptă, spre acest loc care E pustiit, fără curmare! A pustiit al nost’ vrăjmaș, Totul, în sfântul Tău locaș.
4Ai Tăi potrivnici au venit Și-n al Tău Templu au mugit. În urmă, ale lor însemne Le-au așezat în el, drept semne.
5Erau asemenea celor Cari se reped cu un topor, Să taie o pădure deasă Și de nimica nu le pasă.
6Ei – cu ciocane și securi – Au dat mai multe lovituri Și astfel fost-au sfărâmate Podoabele-n Templu aflate.
7Foc a aprins acel vrăjmaș, Să ardă sfântul Tău locaș. A dărâmat și-a pângărit Locașu-n care-a locuit Sfântul Tău Nume. Oameni răi –
8Cari se vădesc dușmani ai Tăi – Își zic: „Haidem să-i prăpădim Pe toți și să îi nimicim!” Au ars locuri ce se vădeau – În țară – sfinte că erau.
9Semnele noastre, nu putem – Acuma – să le mai vedem Și iată că nici un proroc Nu se mai află-n acest loc. Nu mai e nimeni cari să știe, Până când, totul va să ție…
10Dar până când îngăduiești Doamne, batjocuri să primești, Pentru-al Tău Nume? Până când Dușmanii vor avea de gând, Numele să-Ți batjocorească Și-apoi să Îl nesocotească?
11De ce Îți tragi dreapta-napoi? Ridic-o, să-i zdrobești apoi!
12Domnul e Împăratul meu Care, din vremuri vechi, mereu, Dă izbăviri în astă țară.
13Când din Egipt ne-ai scos afară, Tu, apa mări-ai despărțit Cu al Tău braț și ai zdrobit Și capetele tuturor Balaurilor apelor.
14Capul Leviatanului Tu l-ai zdrobit, iar trupul lui L-ai dat, apoi, mâncat să fie, De fiarele de prin pustie.
15Izvoarelor ai poruncit Și în pustie au țâșnit; Tu ai făcut de s-au uscat Râuri care n-au mai secat.
16A Ta e ziua, negreșit. Noaptea, a Ta, s-a dovedit. Lumină, Tu ai așternut Atunci când soare ai făcut.
17Ai pus hotarele ce sânt La capetele de pământ. Vară și iarnă ai gătit Și-n an, Tu le-ai statornicit.
18Doamne, Te-ntoarce și privește! Vrăjmașul Te batjocorește, Iar un popor nechibzuit, Sfântul Tău Nume, L-a hulit!
19Nu lăsa pradă fiarelor, Sufletul tuturor celor Care ai Tăi se dovedesc. Pe-aceia care se vădesc Ai Tăi nenorociți să fie, Nu îi uita, pentru vecie!
20Ai în vedere, Doamne Sfânt, Cuvintele din legământ! Căci locuri dosnice, din țară, Bârlog pentru tâlhari sunt, iară.
21Să nu se-ntoarcă, rușinat, Cel care este apăsat, Ci cel care-i nenorocit – Și cu săracul – negreșit, Să laude, trăind în lume, Necontenit, Sfântul Tău Nume!
22Te scoală, Dumnezeul meu, Să-Ți aperi pricina, mereu! Să-Ți amintești necontenit, Ocările ce le-au zvârlit Cei care sunt lipsiți de minte!
23Să nu uiți, ci să iei aminte La strigătele celor răi Cari se vădesc dușmani ai Tăi! Să nu uiți nici de zarva care Crește, fiind mereu mai mare, Făcută de cei ce vădesc Că împotrivă-Ți se pornesc!