1Da, este – cu adevărat – Bun, cu Israel, Dumnezeu – Cu toți cei care și-au păstrat Inimi curate. Totuși, eu
2Era piciorul să-mi îndoi – Mi-am simțit pasul ‘lunecând
3Când am privit cu jind ‘napoi La cei nelegiuiți, și când Văzut-am cât de fericiți
4Sunt răii. Este-adevărat, De tulburări ei sunt scutiți Până la moarte și-ncărcat Li-e trupul de grăsimi. Acești
5Nu sunt cum ceilalți sunt loviți; De suferințe omenești N-au parte, ei fiind scutiți.
6Mândria, salbă, le-a slujit; Iar asuprirea este cea Cari, ca o haină, i-a-nvelit.
7Pe-ale lor fețe, grăsime Le-a umflat ochii. Au primit Mai mult chiar decât ei gândesc, Decât inima le-a dorit.
8De-aceea râd și le vorbesc Cu răutate-asupritor, De sus – de parcă mai mari sânt Decât toți ceilalți – tuturor.
9Limbile lor, peste pământ, În goană au cutreierat, Iar glasul lor, spre zări pornit, Până la cer s-a înălțat.
10De-aceea lumea a venit, Grăbită, la acești mișei, Căci înghit apă ne-ncetat,
11Și îndrăznesc a zice-n ei: „Din tot ceea ce s-a-ntâmplat, Ce va cunoaște Dumnezeu? Ce poate oare, El să știe?”
12Așa gândesc cei răi, mereu, Sporindu-și a lor bogăție.
13Degeaba eu m-am curățit Și mâinile mi le-am spălat:
14În fiecare zi-s lovit Și de pedeapsă apăsat.
15De-aș zice: „Vreau ca să vorbesc La fel precum vorbesc cei răi”, Credință nu mai dovedesc, Față de toți copiii Tăi.
16La aste lucruri, m-am gândit: Să le-nțeleg am încercat, Însă-n zadar m-am străduit,
17Căci n-am putut, pân’ n-am intrat În Casa sfântă-a Domnului. Abia acolo am văzut Care e soarta răului La urmă; și am priceput
18Că-n loc alunecos îi pui, Ca în prăpăd să îi arunci. Scăpare pentru cei răi nu-i – Am înțeles abia atunci.
19Ei într-o clipă-s nimiciți! Pierdut e neamul răilor: Sunt spulberați, sunt risipiți. Năprasnic e sfârșitul lor.
20Ca visul ce s-a destrămat La deșteptare, tot la fel, Cel rău, de Domnu-i lepădat, Când se deșteaptă, din somn, El.
21Eu, inima, mi-o amăram Și parcă mă simțeam străpuns În măruntaie, dar eram
22Un prost – un dobitoc ajuns – În fața Ta, căci n-am avut Pricepere. Însă acum, Că ești cu mine, am văzut,
23Și mă-nsoțești, pe al meu drum. De mâna dreaptă m-ai luat; Cu sfaturi mă călăuzești;
24Apoi, știu că voi fi-nălțat Și-n slavă ai să mă primești.
25Nu am, în cer, pe nimenea – Afară doar de Dumnezeu – Iar pe pământ, plăcerea mea, În Tine-mi este, tot mereu.
26Chiar dacă mi se prăpădesc Carnea și inima, la fel, Eu și atunci nădăjduiesc În Dumnezeu, pentru că El Îmi este stâncă, ne-ncetat, Și-mi întărește slaba-mi fire; De rele, eu sunt apărat, Căci El îmi este moștenire.
27Acei care Te-au părăsit, Necredincioși s-au arătat Și-acuma – iată-i – au pierit! De-a Ta pedeapsă, n-au scăpat.
28Eu, fericit, voi fi mereu, Pentru că bucuria mea E ca, de bunul Dumnezeu, Să pot a mă apropia. La El, eu mă adăpostesc; Despre lucrarea Domnului, La toată lumea povestesc. Fie slăvit Numele Lui!