1La Tine Doamne, caut eu A mea scăpare, tot mereu, Căci numai astfel, niciodat’, Nu voi rămâne rușinat.
2Scapă-mă, în dreptatea Ta! Mă izbăvește, nu mai sta! Pleacă-Ți urechea Domnul meu Și ajutor îmi dă, mereu!
3Să-mi fii o stâncă, îmi doresc, Pe care să m-adăpostesc! Ai hotărât să-mi dai scăpare, Căci Tu ești stânca mea cea tare, Precum și cetățuia mea.
4Doamne, te rog, aminte ia Și izbăvește robul Tău, Din mâna omului cel rău, Din mâna celui dovedit Precum că e nelegiuit!
5Tu Doamne ești nădejdea mea. În Tine-mi pun încrederea, Încă din anii tinereții Și până la sfârșitul vieții.
6Sprijin, pe Tine, te-am avut, De când măicuța m-a născut. De când în pântec eram eu, Ești binefăcătorul meu. Pe Tine, eu am căutat Ca să Te laud, ne-ncetat.
7Eu, pentru mulți, acum pot spune Că am ajuns ca o minune, Dar Tu Te-arăți – fără-ncetare – A fi scăparea mea cea tare.
8Doar laude avea-voi eu, În gură, pentru Dumnezeu, Căci zilnic am să Îl cinstesc Și slavă am să-I dăruiesc.
9Să nu mă lepezi, Domnul meu, Dacă bătrân am să fiu eu, Fără puteri. Să mă păzești! Nicicând să nu mă părăsești!
10Vrăjmașii mei vorbesc de mine Și-așteaptă să le vină bine Să îmi ia viața. Se-ntâlnesc Și împotrivă-mi uneltesc,
11Zicându-și: „Iată, negreșit Că Dumnezeu l-a părăsit! Să-l înhățăm, căci nimenea, Scăpare, nu o să-i mai dea!”
12Doamne, în bunătatea Ta, De mine, nu te-ndepărta! Doamne, al meu ocrotitor, Grăbește și-mi dă ajutor!
13Fă să rămână de rușine, Cei care mă pândesc pe mine Și care moartea mi-o doresc! Cei ce pierzarea-mi urmăresc, Mereu să fie rușinați Și de ocară apăsați!
14Nădejdi – atunci – voi avea eu Și-am să Te laud tot mereu.
15În fiecare zi vestesc A Ta dreptate și vorbesc De mântuirea Ta cea mare, Cari fără margini îmi apare.
16Despre-ale Tale lucrări cari Se-arată-a fi nespus de mari – Necontenit – am să vorbesc Și-n lume-am să mărturisesc. Numai a Ta dreptate, eu Am să o pomenesc mereu.
17Din tinerețe Te-am urmat, Căci numai Tu m-ai învățat, Iar eu vestesc – pe a mea cale – Minunile puterii Tale.
18Să nu mă lepezi, Domnul meu, Dacă bătrâna am să fiu eu, Ca să vestesc tăria Ta Celor ce mă vor asculta, Pentru a ști de ea, apoi, Cei ce veni-vor după noi!
19Dreptatea Ta, neîncetat, Până la cer s-a ridicat. Ai săvârșit doar lucruri cari Se-arată-a fi nespus de mari. Doamne, îmi spune, oare cine Se-arată-a fi la fel ca Tine?
20Prin mari necazuri ne-ai trecut; Nenorociri ai abătut Asupra noastră, însă iară, Tu, Doamne, ne vei scoate-afară Din hăul cel întunecat Și-n viață ne vei fi păstrat.
21Înalță iar, a mea mărire! Întoarce Doamne-a Ta privire Spre mine, căci doresc a-Ți cere Ca să îmi dărui mângâiere.
22În sunet de-alăute, eu Am să Te laud tot mereu. Neîncetat Îți voi cânta, Apoi, credincioșia Ta. Cu harfa-L laud pe Acel Cari Sfânt îi e, lui Israel.
23Când laude Îți voi cânta, Doar bucuria îmi va sta Pe buze și-n sufletul meu, Căci Tu l-ai izbăvit mereu.
24Zilnic – apoi – eu voi cânta Și voi vesti dreptatea Ta, Căci toți cei cari mă dușmănesc Și-a mea pieire o voiesc, Departe sunt ținuți de mine, Și roși ajuns-au, de rușine.