1Mă scapă Doamne-n ceasul greu, Căci crește apa-n jurul meu, Iar viața mi-e amenințată!
2Nu mă mai pot ține și iată Că în noroi m-am afundat. Într-o prăpastie-am picat, Iar apele dau peste mine.
3Nu pot să strig, căci nu mă ține Gâtlejul cari mi s-a uscat. Privirea mi s-a-negurat, Iar ochii mei, iată-s topiți De când spre cer sunt pironiți În disperarea-n care eu Privesc spre Dumnezeul meu.
4Urât sunt, de dușmanii mei, Fără să aibă vreun temei. Aceia cari mă dușmănesc, Mai mulți – în număr – se vădesc, Decât sunt perii cei pe care Sărmanul meu cap îi mai are. Aceia cari puternici sânt Vor să mă vadă în mormânt Căci pe nedrept mă urmăresc Și pe nedrept mă dușmănesc. Iată că am de-napoiat Ceea ce eu nu am furat.
5Tu Doamne, a mea nebunie, O știi. Nu-Ți sunt ascunse Ție, Greșelile ce le-am făcut, Căci Tu, pe toate, le-ai văzut.
6Cei ce nădăjduiesc în Tine, Să nu rămână de rușine Din vina mea. Îndurător Ești Doamne al oștirilor! Să nu roșească de rușine Cei ce Te caută pe Tine – Pe Tine, Domnul Cel pe care Neamul lui Israel Îl are!
7Eu port ocara, pentru Tine; Fața-mi acopăr de rușine
8Și un străin adus de vânt – Acuma – printre frați, eu sânt, Iar pentru cei ce i-a născut Măicuța, sunt necunoscut.
9Căci iată, râvna Casei Tale Mă macină pe a mea cale Și-n urmă, cade peste mine Ocara ce țintește-n Tine.
10Plâng și postesc – acuma – eu, Iar ei mă ocărăsc, mereu.
11Numai în sac m-am învelit, Ei – însă – m-au batjocorit.
12Cei cari la poartă se opresc, Doar despre mine povestesc. Ajuns-am ca aceia cari Se-mbată cu băuturi tari Să râdă batjocoritor, Căci pus sunt în cântecul lor.
13Dar către Tine, Domnul meu, La vremea potrivită, eu Îmi înalț rugăciunea mea Ca ajutor să pot avea. În bunătatea Ta cea mare, Arată-mi Doamne, îndurare! Răspunde-mi, Dumnezeul meu, Și-ajută-mă în ceasul greu!
14Te rog, mă scoate din noroi, Să nu mă mai afund apoi. De-ai mei vrăjmași, scapă-mă iară Și, din adânc, mă scoate-afară!
15Valul să nu mă mai lovească, Adâncul să nu mă-nghițească, Iar groapa care-n cale-mi vine Să nu se-nchidă peste mine!
16Ascultă ruga mea șoptită, În bunătatea-Ți nesfârșită! În îndurarea Ta, fă bine, Întoarce-Ți ochii către mine
17Și nu ascunde-al Tău obraz, De robul Tău! Sunt în necaz! Arată-mi îndurarea-Ți multă! Grăbește-Te de mă ascultă!
18Doamne Te-apropie de-al meu Suflet, să-l izbăvești mereu! Doamne, nicicând, să nu mă lași! Mă scapă de ai mei vrăjmași!
19Știi ce ocară, ce rușine Și ce batjocuri sunt pe mine! Potrivnici-mi înverșunați, În fața Ta toți sunt aflați.
20Ocara, inima-mi, rănește, Iar boala, trupul-mi, ofilește. Milă aștept, s-aibă cumva, Față de mine, cineva, Însă degeaba am sperat. Mângâietori am așteptat, Însă nici unul nu apare.
21Ei îmi pun fiere în mâncare Și-n urmă, doar oțet îmi dau – Când îmi e sete – ca să beau.
22O cursă, fie masa lor, Iar liniștea dușmanilor Facă-se laț sub ai lor pași!
23Fă Doamne ca ai mei vrăjmași S-aibă priviri întunecate Și să le fie clătinate Coapsele-n veci! Fă ca să vie,
24Asupra lor, a Ta mânie! Fă ca urgia-Ți să se-aprindă, Degrabă, și să îi cuprindă!
25Casa să li se pustiască! Nimeni să nu mai locuiască În corturile lor vreodată,
26Pentru că ei prigonesc – iată – Pe cel ce-a fost lovit de Tine Și au găsit că este bine Să povestească tuturor, De suferințele celor Care de Tine-au fost răniți.
27În veci, să fie ei lipsiți De îndurarea Ta cea mare Și-adaugă la fiecare – Pe lângă multele lor rele – Alte nelegiuiri, la ele!
28Din cartea vieții, șterși să fie, Iar Dumnezeu să nu-i mai scrie Cu oamenii cari sunt vădiți Precum că sunt neprihăniți!
29Doamne, eu sunt nenorocit: De suferință sunt lovit. Dă-mi ajutorul Tău, cu care Să mă ridic iar, în picioare!
30Căci Numele lui Dumnezeu, Atuncea am să-L laud eu. Cântări am să Îi rostuiesc Și laude, să-L preamăresc.
31Lucrul acesta – e știut – Că Domnului Îi e plăcut, Mai mult decât vițelul care Și coarne și copite are!
32Nenorociții au aflat Ăst lucru și s-au bucurat. Vouă, la cei care-I cântați Lui Dumnezeu și-L lăudați, Veselă, inima vă fie!
33S-asculte pe săraci, El știe Și nu nesocotește-apoi Pe cei cari prinși sunt, de război.
34Să-L laude pe Domnul Sfânt Și marea și acest pământ – Cu tot ce mișună pe ele – Precum și cerul plin de stele.
35Căci Domnul o să mântuiască Sionul și o să zidească Cetățile cele pe care Țara lui Iuda-n ea le are. Ele voi fi iar, locuite Și de Israel stăpânite.
36Sămânța robilor pe care Al nostru Dumnezeu îi are, Apoi, au să le moștenească. În ele au să locuiască Aceia care se vădesc Că al Său Nume Îl iubesc.