1Numai în Domnul Dumnezeu Se-ncrede-acum sufletul meu, Căci El îmi e sprijinitor,
2Stâncă îmi e și Ajutor. Turn de scăpare-mi e, mereu. De-aceea nu mă clatin eu.
3Dar până când oare-o să fiți Gata ca să vă năpustiți Asupra unui om, cătând Să îl vedeți, apoi, zăcând Ca zidul care-i dărâmat Sau precum e gardul surpat?
4Să îl doboare, ei voiesc, Din înălțime, căci iubesc Minciuna care îi urmează. Cu gura binecuvintează, Însă ascund numai blesteme În inimi, fără a se teme.
5Da suflete, tu – tot mereu – Încrede-te în Dumnezeu, Căci numai de la El îmi vine Nădejdea care este-n mine.
6Căci El îmi e sprijinitor, Stâncă îmi e și Ajutor. Turn de scăpare-mi e, mereu. De-aceea nu mă clatin eu.
7Pe Domnul se va-ntemeia Sprijinul meu și slava mea. În El e stânca cea pe care Puterea mea, temelii, are, Precum și locu-n care eu Găsesc un adăpost, mereu.
8Popoarelor, în orice vreme, De Domnul trebuie-a vă teme Și-ncredere s-aveți în El. Cu toți goliți-vă, astfel, Inima-n fața Lui. Apoi, El adăpost e, pentru noi.
9Da, o nimica-n fața Lui, Sunt toți feciorii omului! Minciună, ei se dovedesc, Iar puși în cumpănă, vădesc Că-s mai ușori decât se pare Că se arată o suflare.
10Încredere în asuprire Sau vreo nădejde în răpire, Să nu vă puneți – cumva – voi. Dacă averea crește-apoi – Iar astfel vă îmbogățiți – De ea, voi să nu vă lipiți.
11Odată, Domnul a vorbit; De două ori am auzit Cum că „Puterea e, mereu, Aflată doar la Dumnezeu.”
12Doamne, a Ta e bunătatea, Căci numai Tu împarți dreptatea Și-l răsplătești pe fiecare, Așa cum, faptele, le are.