1Doamne, ești Dumnezeul meu, Pe care-L caut tot mereu! Iată că sufletu-mi oftează Căci după Tine însetează. Sărmanu-mi trup se ofilește Că după Tine doar tânjește, Într-un pământ sec și uscat, Cari nu-i de apă adăpat.
2În felu-acesta Te privesc Atuncea când eu mă găsesc În sfântul Tău locaș, voind Să Îți văd slava și tânjind Să văd puterea Ta cea mare.
3Iată că a Ta îndurare Și bunătate se vădesc Cu mult mai mult că prețuiesc Decât e viața. Eu voi sta Și laude îți voi cânta.
4Te binecuvântez, mereu, Și brațele îmi ridic eu, În al Tău Nume, ne-ncetat.
5Sufletu-mi este săturat – Precum te saturi de bucate Grase, miezoase, minunate – Și-atunci, pe buze au să-mi vie Doar strigăte de bucurie, Prin care-am să Te laud eu.
6Când sunt în așternutul meu, De Tine doar îmi amintesc Și doar la Tine mă gândesc,
7Că îmi ești sprijin pe-a mea cale, Iar eu, sub aripile Tale, Voi fi mereu înveselit.
8Îmi este sufletul lipit De Tine, căci se dovedește Că dreapta Ta mă sprijinește.
9Dar cei care mă dușmănesc Și să-mi ia viața își doresc, Au să se ducă în pământ,
10Căci pradă pentru săbii sânt Și-n urmă, trupurile lor Pradă vor fi șacalilor.
11Dar împăratul, tot mereu, Se bucură în Dumnezeu. Oricine va jura pe El, Se va făli căci în ăst fel Va astupa gura cea mare, Pe cari cel mincinos o are.