1Oare tăcând, veți crede voi, Dreptate că veți face-apoi? Oare așa, voi arătați Că drept știți să îi judecați Pe fiii oamenilor? Iată Cum este-a voastră judecată:
2Voi – dimpotrivă – dovediți, Nelegiuiri că săvârșiți. În cumpănă ați așezat Doar silnicie, ne-ncetat.
3Încă din pântec, negreșit, Cei răi, stricați, s-au dovedit. Din pântece când se ivesc, Cei mincinoși se rătăcesc.
4Iată dar că otrava lor E ca și cea a șerpilor Și ca aspida. Surzi sunt ei, Asemenea cu toți acei
5Cari n-aud glas de vrăjitor, De iscusit fermecător.
6Te scoală Doamne și-i ajunge! Sparge-le dinții și le smulge Măselele, pentru că ei Sunt numai niște pui de lei!
7Ca apa ce s-a scurs, să fie: Să-i risipești pentru vecie! Săgețile, de ei zvârlite, Să fie doar săgeți tocite!
8Ca și un miel, voiesc să piară Toți, de arșița de afară! Soare, să nu mai vadă ei, Ca stârpitura de femei!
9Până când nu s-a întețit Și până încă n-au simțit Oasele voastre, focul care Spinul uscat sau verde-l are, Îi va lua vârtejul. Iată,
10Acela care se arată A fi un om neprihănit, Se bucură căci a zărit Cum se întinde-n largul zării Focul aprins al răzbunării Și-n sângele ce s-a vărsat, Picioarele-și va fi scăldat,
11În timp ce oameni-au să spună: „Da, este o răsplată bună Pentru cel care s-a vădit A fi un om neprihănit! Iată că Dumnezeu Prea Sfântul E Cel cari judecă pământul!”