Psalms 55
1 O, Doamne, Dumnezeul meu, Să iei aminte, tot mereu, La ruga mea! Nu Te ascunde!
2 Ascultă-mă și îmi răspunde! Eu rătăcesc bătut de vânt – Necontenit – și mă frământ
3 Din pricina zarvei pe cari, O fac vrăjmașii mei cei tari Și pentru că sunt apăsat De către cei răi, ne-ncetat. Nenorociri, aruncă ei, Asupra mea și alor mei. De pasul mea, vor să se ție, Căci urmărit sunt, cu mânie.
4 Inima-mi e înspăimântată, De spaima morți-mpresurată.
5 Groază și frică – uneori – M-apucă și mă trec fiori.
6 Atuncea zic în acest fel: „Asemeni unui porumbel, Aripi dacă eu aș avea, Să zbor din lume aș putea, Să caut loc pentru odihnă, Unde să pot să stau în tihnă!”
7 Să fug aș vrea, într-un loc care Este la mare depărtare. De aș putea, aș vrea să fiu Departe, într-un loc pustiu. Acolo vreau să îmi găsesc Un loc, unde-am să locuiesc.
8 Un adăpost aș căuta, În care-n urmă să pot sta, Ferit de-astă furtună mare Și de-acest vânt nespus de tare.
9 Doamne, Te rog să-i nimicești Și limbile să le-mpărțești, Căci numai silă, răutate Și ceartă este în cetate.
10 Răul, pe zid, sălășluiește Și zi și noapte-o ocolește. Nelegiuirea, răutatea Cutreieră acum cetatea.
11 Doar ale răutății fețe Le vezi în ea, iar din piețe N-o să lipsească viclenia, Precum nici înșelătoria.
12 Cel care mă batjocorește, Nu un vrăjmaș se dovedește, Căci eu, atunci, aș suferi; Sau dacă m-ar batjocori Potrivnicul și-ar încerca, Mâna – apoi – a ridica În contră-mi, aș fugi oriunde Din fața lui, și m-aș ascunde.
13 Dar cel ce mă batjocorește, Al meu prieten se vădește. Tu, cel pe care-l socoteam Asemeni mie și te-aveam Frate de cruce tot mereu, Prieten credincios al meu!
14 Noi, împreună, am trăit Și-o prietenie ne-a unit. La Casa Domnului mereu, De tine-am fost însoțit eu, În mijlocul poporului Care venea la Templul Lui.
15 Să vină moartea, să-i doboare! Apoi, de vii să se pogoare În locuința morților! Căci răul e-n inima lor, Este în a lor locuință Și-asemeni în a lor ființă.
16 Dar eu strig către Dumnezeu, Iar El mă va scăpa, mereu.
17 Seara, în zori și la amiază Al meu oftat nu încetează, Căci sufletul îmi geme greu. Dar Domnu-aude glasul meu;
18 Mă va scăpa din lupta grea Care se dă-mpotriva mea Și pacea Lui o s-o primesc, Pentru că mulți mă dușmănesc!
19 El, pe vrăjmași, i-a auzit Și-o să-i smerească, negreșit, Căci Domnul stă din veșnicie Pe al Său scaun de domnie. În cei care mă dușmănesc, Nici o nădejde nu zăresc, Să cred – apoi – că ar putea Să nu mai stea-mpotriva mea. De Dumnezeu, teamă, nu au.
20 La cei cu care viețuiau În pace, grabnic ei s-au dus Și-n urmă mâinile au pus Pe acei oameni și-au călcat Chiar legământul încheiat.
21 Dulci ca smântâna, se vădesc Ale lor guri, când glăsuiesc. În inimi de privești apoi, Vedea-vei că poartă război. Ale lor vorbe sunt frumoase, Dar ele sunt alunecoase Ca untdelemnul din măsură. Însă atunci când ies din gură, Drept niște săbii se vădesc.
22 Iată dar, ce te sfătuiesc: Încredințează-ți Domnului Soarta, să ai sprijinul Lui, Căci El – nicicând – n-a-ngăduit Să cadă cel neprihănit.
23 Tu Doamne, îi vei omorî Și-n groapă îi vei pogorî, Pentru că toți cei însetați De sânge, nu vor fi cruțați, Iar cei cari înșelători sânt N-au să trăiască pe pământ, În pace, nici o jumătate Din zilele ce le-au fost date. Dar iată că în Tine, eu Mi-am pus încrederea, mereu!