1Nebunu-n inimă, mereu, Zice: „Nu este Dumnezeu!” Oamenii s-au ticăloșit Și făr’delegi au săvârșit. Nici unul nu s-a mai văzut, Cari binele să-l fi făcut.
2Din ceruri, Dumnezeu scrutează Și oamenii îi cercetează, Voind să afle de cumva Se mai găsește cineva Care pricepere arată Și pe-al său Dumnezeu Îl cată.
3Toți oamenii s-au rătăcit. Stricați sunt toți. Nu s-a găsit Măcar un om cari să fi vrut Ca binele să-l fi făcut.
4„Și-au pierdut mințile ei care Au săvârșit fără-ncetare Nelegiuiri, mâncând mereu – Ca pâinea – pe poporul Meu Și nu cată – în orice vreme – Pe Dumnezeu ca să Îl cheme?”
5Atuncea, toți vor tremura, Iar spaima-i va împresura Fără a fi – de bună seamă – Vreo pricină ca să se teamă. Domnul are să-i risipească Pe cei care-au să năvălească – Plini de furie – peste tine Și îi va face de rușine, Căci Dumnezeu a arătat, Precum că El i-a lepădat.
6O! Cine o să izbutească A face ca să se pornească, Din mijlocul Sionului, O izbăvire-a neamului Ce este al lui Israel? Iată că Dumnezeu e Cel Care aduce înapoi, În Iacov, prinșii de război. Atuncea, mare bucurie, În Israel are să fie.