1Asupritorule, cum oare, Cu răutatea ta cea mare, Cutezi a te făli mereu? De bunătate, Dumnezeu E plin, iar îndurarea Lui Ține în veacul veacului.
2Vicleanule, limba-ți urzește Doar răutăți și se vădește La fel ca briciul ascuțit.
3Mai iute răul l-ai iubit, Decât iubit-ai binele. Minciuna-ți umple buzele, Căci mult mai dragă ți s-arată, Decât e adevărul. Iată:
4Iubești cuvinte-nșelătoare Și limbile nimicitoare!
5De-aceea, Domnul o să vie Să te doboare pe vecie, Și astfel, smuls tu ai să fii De pe pământul celor vii.
6Neprihăniți-au să se teamă, Căci vor vedea – de bună seamă – Lucrul acesta și, râzând, O să îi auzim spunând:
7„Iată un om – biet muritor – Care nu-L ia ocrotitor Pe Dumnezeu, ci s-a-ncrezut – Mereu – doar în al său avut. Se bizuia omul acel, Pe răutatea-aflată-n el.”
8Dar eu, în Casa Domnului, Mă-ncred în bunătatea Lui. Precum măslinul verde, eu Voi fi, stând lângă Dumnezeu.
9Am să Te laud, ne-ncetat, Doamne, pentru că ai lucrat. În fața fiilor Tăi, eu Am să nădăjduiesc mereu, În Numele-Ți răsunător, Căci este binevoitor.