1Popoarelor, să ascultați, Iar voi aminte să luați – Voi cari în lume locuiți – În orice stare vă găsiți.
2Să ia aminte mici și mari. Să ia aminte toți cei cari, Săraci – în lume – sunt aflați, Dar și cei care sunt bogați.
3Cuvinte înțelepte, eu Rosti-voi, din cugetul meu. Doar gânduri bine judecate, În a mea inimă-s aflate.
4La pilde insuflate, eu Îmi plec urechea, tot mereu. Când acompaniat eu sânt De-al harfei glas, încep să cânt.
5Cum să mă tem, când peste fire, Vin zile de nenorocire, Sau când vrăjmașii – bunăoară – Cu făr’de legi mă înconjoară?
6Ei se încred în avuție, Iar cu-a lor mare bogăție Se laudă, fără-ncetare.
7Nici unul, însă, nu e-n stare Să se răscumpere, de-ar vrea; Nu pot, lui Dumnezeu, să-I dea, Prețul răscumpărării lor.
8Răscumpărarea tuturor E-atât de scumpă, încât iată, Nu se va face niciodată.
9Pe veci, ei n-au ca să trăiască Și nici nu pot să nu zărească Mormântul care îi pândește.
10Îl vor vedea, căci se vădește Că înțelepții – bunăoară – Cu toții pier și au să moară Și proști – după cum se știe – Și cei atinși de nebunie, Iar avuția adunată, De alții le vai fi luată.
11Ei se gândesc că au să ție Ale lor case pe vecie. Gândesc că locuința lor Ține în vecii vecilor, Căci numele pe care-l au, Țărilor lor, apoi, îl dau.
12Dar omul care se vădește În cinste pus, nu dăinuiește, Căci la o vreme și el piere, Ca vita dusă la tăiere.
13Iată ce soartă au cei care Sunt plini de-ncrederea lor mare, Precum și cei ce iau aminte La toate ale lor cuvinte, Pășind mereu pe calea lor.
14Spre locuința morților, Ca și o turmă sunt mânați Și pradă morții sunt lăsați. Ei în picioare-or fi striviți De oamenii neprihăniți. Se duce frumusețea lor, Iar în locașul morților Au să-și găsească locuința.
15Mie, în Domnul, mi-e credința, Pentru că știu că Dumnezeu Va ocroti sufletul meu Scoțându-l dar, biruitor, Din locuința morților.
16Să nu te temi, dacă – cumva – Se-mbogățește cineva Și nici atunci când vei zări Că visteria-i va spori.
17Nimic nu ia, când o să moară, Iar visteria-i nu pogoară Pe a sa urmă, negreșit.
18Să se tot creadă fericit Omul, în viața lui – zic eu – Și să se laude mereu, Cu bucuriile pe care Și le tot face fiecare,
19Căci tot lângă părinții lui Va merge, iar a soarelui Lumină caldă, minunată, N-o s-o mai vadă niciodată.
20Omul ce-i pus în cinste mare, Dacă pricepere nu are, Atunci va fi asemănat Cu-n dobitoc, bun de tăiat.