1Mare e Domnul, ne-ncetat. Mereu El este lăudat De cei care-n cetate sânt, Aflați pe muntele Său sfânt
2Frumoasă-i înălțimea lui, A muntelui Sionului. E înălțat – veșnic – să fie, Pentru pământ, o bucurie. Cetatea ‘ceea minunată, În miază noapte, e aflată. Acolo este așezat, Mereu, Marele Împărat.
3Al nostru Domn și Dumnezeu Turn de scăpare e, mereu.
4Toți împărații se adună, Ca să pornească împreună.
5Către cetate au privit, Dar s-au temut și au fugit.
6I-a apucat un tremur mare, Ca și durerile pe care Doar o femeie le simțește, În clipa-n care zămislește.
7Fugit-au toți, înspăimântați, De parcă sunt, de vânt, luați, De vântul care s-a pornit Să bată dinspre răsărit, Sfărâmând corăbiile care, Din Tarsis, au plecat pe mare.
8Întocmai cum s-a povestit, La rândul nostru am privit Apoi, și astfel am văzut Tot ceea ce s-a petrecut Azi, în cetatea cea pe care Al nostru Dumnezeu o are. Cetatea Lui are să ție De-acum și până-n veșnicie.
9La bunătatea Domnului, Noi ne gândim, în Templul Lui.
10Lauda Ta și al Tău Nume S-ajungă-n capete de lume, Căci dreapta Ta – fără-ncetare – S-arată plină de-ndurare.
11Și muntele Sionului Și fiicele poporului Lui Iuda vesele se-arată, De a Ta dreaptă judecată.
12Străbateți tot Sionul voi, Iar ale lui turnuri apoi, Le numărați, ca să le știți.
13La-ntăritura lui, priviți Și cercetați, plini de mirare Palatele pe cari le are, Ca să le povestiți apoi, La cei ce fi-vor după voi.
14Iată, Acesta-i Dumnezeu Și e al nostru, tot mereu. El, călăuză, Se vădește Și pân’ la moarte ne-nsoțește.