1Sprijin și adăpost, mereu, Ne este-al nostru Dumnezeu, Căci ajutor e pentru noi, Ce nu lipsește în nevoi.
2De-aceea, noi – în orice vreme – N-avem nimic de a ne teme, Chiar dacă tot acest pământ Se zguduie, sau dacă sânt Clătinați munți-aceia care Se află-n inimă de mare,
3Chiar dacă urlă marea toată Și spumegă înfuriată Venind, pământul, a-l mușca Și munți-apoi de a-i mișca.
4Un râu cu apele bogate, În a lui Dumnezeu cetate, Pătrunde și înveselește Locul în care locuiește Cel Prea Înalt. El e, mereu, Adevăratul Dumnezeu,
5În mijlocul cetății stând. Ea nu se clatină, nicicând: Din zori de zi, El o ajută Și astfel tare e ținută.
6Iată că neamurile toate, Necontenit, sunt frământate Și-n urmă clătinate sânt Domniile de pe pământ. Dar iată, glasul Domnului Răsună, iar de groaza Lui, Întreg pământul se topește Și totu-n jur se prăpădește.
7Domnul oștirii e cu noi, Domnul lui Iacov e, apoi, Un turn care ne ocrotește Și – de scăpare – se vădește.
8Veniți ca să priviți mereu, Lucrările lui Dumnezeu Și pustiirile pe care El le-a făcut, cu brațu-I tare;
9Războaiale, El le-a oprit, Iar liniștea s-a-nstăpânit Până la margini de pământ. Arcuri și suliți – câte sânt – Le-a sfărâmat și-a ars apoi, Și carele pentru război.
10„Opriți-vă! Aflați că Eu – Într-adevăr – sunt Dumnezeu: Eu, peste neamuri, stăpânesc Iar pe pământ, doar Eu domnesc.”
11Domnul oștirii e cu noi, Domnul lui Iacov e, apoi, Un turn care ne ocrotește Și – de scăpare – Se vădește.