1O Doamne, noi am auzit – Și-ai noști’ părinți ne-au povestit Lucrările ce le-ai făcut, În vremile care-au trecut.
2Cu mâna Ta, ai izgonit Neamuri și-n urmă ai lovit Popoarele, căci i-ai adus Pe-ai noști’ părinți pe cari i-ai pus În locul lor. Ne-ai sprijinit Părinții și i-ai răsădit În astă țară minunată, După promisiunea dată.
3Nu prin puterea sabiei Ce o aveau, ajuns-au ei În țară de-a fi stăpânit. Nu al lor braț i-a mântuit, Ci doar lumina Feței Tale Și dreapta Ta, care – pe cale – I-a însoțit neîncetat, Căci dragoste le-ai arătat.
4O, Doamne, Tu ești Dumnezeu Și Tu ești Împăratul meu: Dă o poruncă, peste fire, Pentru-a lui Iacov izbăvire!
5Cu Tine-n luptă, tăbărâm Peste vrăjmași și-i doborâm, Căci numai cu Numele Tău, Zdrobim potrivnicul cel rău.
6Nu-n arc îmi e încrederea, Și nu-mi e nici în sabia Pe care-o port la cingătoare,
7Ci este-n brațul Tău cel tare, Pentru că Tu ne ocrotești, De-ai noști’ vrăjmași ne izbăvești Și faci s-ajungă de rușine Acel cari ură, pe noi ține.
8În fiecare zi cântăm, Pe-al nostru Domn îl lăudăm, Slăvind – în veacul veacului – Numele Sfânt al Domnului.
9Dar Tu ne-ai lepădat, văd bine, Și ne acoperi de rușine, Pentru că nu Te mai grăbești, Oștirea noastră s-o-nsoțești.
10În luptă cu vrăjmașii, noi Ajuns-am să dăm înapoi. Aceia care ne-au urât, Asupră-ne au tăbărât, Iar noi, cu jale, ne-am uitat Cum prăzi bogate ne-au luat.
11Făcut-ai să ajungem noi, Precum sunt și acele oi Care-au fost date de mâncat. Singuri, acuma, ne-ai lăsat Și – după cum văd eu – dorești, În lume să ne risipești.
12Îți vinzi poporul, pe nimic; Nu pui pe el preț, nici un pic.
13Ne faci s-ajungem de ocară Și de batjocură în țară. La cei din jur, Tu faci ca noi De râs s-ajungem mai apoi.
14De pomină printre popoare Și pricină de clătinare Din cap, pentru străin apoi, Făcut-ai să ajungem noi.
15Ocara mea mă însoțește, Rușinea – fața-mi – învelește,
16Când îi aud pe-aceia care Mă ocărăsc fără-ncetare Și când îmi văd prigonitorul, Vrăjmașul și răzbunătorul.
17Acestea ni s-au întâmplat, Cu toate că Te-am ascultat Și n-am călcat nici un cuvânt Aflat în al Tău legământ.
18După cum bine ai văzut, În inimi nu ne-am abătut Și nici nu ne-am îndepărtat De Tine, să ne fi lăsat
19Să fim acum un biet popor, În ghearele șacalilor. Ne-ai părăsit în voia sorții, Și ne-nvelește umbra morții.
20De-ar fi uitat poporul meu De-al nostru Domn și Dumnezeu Și spre un domn străin apoi, Ne-am fi întins mâinile noi,
21N-ar ști al nostru Dumnezeu, Care – în inimi – tot mereu, E în măsură să privească Iar taina s-o descoperească?
22Din a Ta pricină apoi, Înjunghiați ne aflăm noi, În fiecare zi. Vedem Că precum oile suntem, Ce-s duse la măcelărie Urmând tăiate ca să fie.
23Doamne trezește-Te, de-ndată! De ce dormi? Fața Îți arată! Trezește-Te! Milă să-Ți fie! Să nu ne lepezi pe vecie!
24De ce-Ți ascunzi Fața de noi? De ce vrei ca să uiți apoi, Necazul care nu ne lasă Și greutatea ce ne-apasă?
25Al nostru suflet e lovit Și în țărână-i prăvălit, Iar trupurile noastre sânt Lipite-acuma, de pământ.
26Te scoală Doamne, nu mai sta! Ne scapă-n bunătatea Ta!