1Cu mine însumi am vorbit Și-n felu-acesta am grăit: „Necontenit – în toate cele – Am să-mi veghez căile mele, Ca nu cumva, dacă vorbesc, Cu limba să păcătuiesc. Un frâu am să-mi așez la gură, Ca să vorbească cu măsură, Atâta timp cât o să stea Omul cel rău, în fața mea.”
2Ca și un mut m-am arătat, Căci în tăcere eu am stat. Deși eram nenorocit, Nici un cuvânt nu am rostit; Dar nici atunci, durerea mea, Mai mică, nu se dovedea.
3Îmi ardea inima, în mine, Iar un lăuntric foc, în vine, Simțit-am cum mă mistuia. Atuncea dar, pe limba mea – Iată – cuvântul a venit Și-n felu-acesta, am vorbit:
4„Doamne, să-mi spui acum aș vrea, Cum se sfârșește viața mea, Care-i măsura zilelor Ce mi le-ai dat, căci trecător Mă aflu eu, pe-acest pământ.”
5Iată că zilele îmi sânt De-un lat de mână. Pot să zic Precum că-n față-Ți, un nimic, Neînsemnata-mi viață pare, Căci omul e doar o suflare, Oricât de bine s-ar ținea Și-oricât de tare s-ar vedea.
6O biată umbră omul pare, În necurmata frământare Care zadarnică se-arată În goana lui nesăturată După comori, fără să știe Ale cui, oare, au să fie.
7Acuma Doamne, ce pot eu Să mai nădăjduiesc? Mereu, Pe Tine doar m-am sprijinit Și-n Tine am nădăjduit.
8Privește făr’delegea mea Și scapă-mă acum, din ea! Nu mă lăsa, Doamne – în țară – S-ajung, pentru nebun, ocară!
9Stau mut. Plin de tăcere-s eu, Căci văd cum Tu lucrezi mereu.
10Abate de pe a mea cale – Azi – apăsarea mâinii Tale, Căci lovitura de la Tine, Îmi scoate sufletul din mine.
11Pe om, Tu Doamne îl lovești, Pentru păcate-l pedepsești, Încât el e asemenea Precum este și molia, Căci în mânia Ta cea mare, Atingi ceea ce, scump, el are. Am înțeles din toate-aceste, Că o suflare omul este.
12Ascultă-mi strigătul, mereu, Și rugăciunea, Domnul meu, Căci un străin m-am arătat Și un pribeag – neîncetat – În față-Ți, cum erau și cei Care au fost părinții mei.
13Mută-Ți a Ta privire dar, Să pot ca să răsuflu iar, Până nu plec, cât mai sunt viu, Căci încurând n-am să mai fiu!