Psalms 38
1 Nu mă mustra, fără-ncetare, Doamne-n mânia Ta cea mare Și nu îngădui să vie, Asupra mea, a Ta urgie.
2 A Ta săgeată m-a-nțepat, Iar mâna Ta m-a apăsat.
3 În carnea mea, neîndoios, Nimic nu este sănătos, Din pricina mâniei Tale Cari a ieșit în a mea cale. Vlaga, din oase, mi-a pierit, Pentru că am păcătuit.
4 Fărădelegea mea, mereu, De-asupra-i, peste capul meu Și precum o povară grea, Neîncetat m-apasă ea.
5 Au greu miros rănile mele Și pline de copturi sunt ele, Căci nebunii am săvârșit.
6 Sunt gârbov și m-am istovit, Căci toată ziua am umblat Doar de-ntristare apăsat.
7 O flacără nimicitoare Și o durere arzătoare Simt cum, adânc în mine, taie Și-mi mistuie din măruntaie, Încât în carne-mi – ne-ndoios – Nimic nu este sănătos.
8 Puterile-mi sunt spre pieire, Zdrobit sunt cu desăvârșire.
9 Doamne, dorința ce-o am eu, În fața Ta este mereu. Suspinul meu s-a ridicat Și înaintea Ta a stat, Căci pân’ la Tine a pătruns Și-astfel, nimic nu-Ți e ascuns.
10 Inima-mi bate cu tărie, Puterile mi se subție, Iar ale ochilor lumine Nu se mai află-acum, cu mine.
11 Prietenii și toți acei Cari fost-au cunoscuții mei, De rana mea s-au depărtat Iar neamurile mi-au plecat.
12 Cei care vor să mă omoare Îmi întind curse la picioare; Cei ce-mi voiesc nenorocirea, Cu răutăți doar, umplu firea Și toată ziua se vădesc Cum că înșelăciuni urzesc.
13 Asemeni surdului – mereu – Și-asemeni mutului sunt eu, Pentru că nu aud nimic Și nici o vorbă nu le zic.
14 Asemeni omului lipsit De-auz, și eu m-am dovedit, Pentru că iată, gura mea Nici un răspuns nu are-n ea.
15 Doamne, spre Tine eu privesc Și-n Tine doar nădăjduiesc. Tu ești Acela cari, mereu, Ai să-mi răspunzi, o, Domnul meu!
16 Eu zic: „Tu nu îi lași pe cei Care îmi sunt vrăjmași ai mei, Ca să se bucure de mine. De-asemenea, eu știu prea bine Că nu-i lași să se fudulească Și împotrivă-mi să vorbească, Atuncea când al meu picior Se clatină șovăitor!”
17 Mă aflu-aproape de cădere Și-n față-mi, e a mea durere.
18 Mărturisesc fără-ncetare, Fărădelegea mea cea mare Și simt durerile, mereu, Pe cari le dă păcatul meu.
19 De viață-s plini vrăjmașii mei Și au multă putere-n ei. Aceia care s-au vădit Că m-au urât necontenit Fără temei, mulți se arată.
20 Rău, pentru bine-mi întorc, iată. Îmi sunt potrivnici, căci mereu, Doar binele îl caut eu.
21 Doamne, să nu Te depărtezi De mine, ci să mă veghezi, Pe calea mea, necontenit. Nu vreau, cumva, ca părăsit Să fiu de Tine, ci mereu,
22 Vino în ajutorul meu Și-astfel izbândă voi avea, O, Doamne, Mântuirea mea!