1Să nu te mânii niciodată, Pe cei răi – eu te sfătuiesc – Nici nu privi cu jind, vreodată, La cei cari rău-l făptuiesc.
2Eu sunt cosiți ca iarba – iute – Și repede s-au veștejit, Precum verdeața. Dar tu du-te:
3Fă bine doar, necontenit, Și umblă în credincioșie. Nădăjduiește-n Dumnezeu Și stai în țară, pe vecie, Iar desfătarea ta, mereu,
4Să-ți fie Domnul. Ai să vezi Atuncea, că vei căpăta,
5Când soarta Lui ți-o-ncredințezi, Tot ce-a poftit inima ta. Tu crede doar, căci El lucrează:
6Dreptatea-ți o să lumineze Și precum soarele-n amiază, Al tău drept o să scânteieze.
7Taci, înaintea Domnului, Și să îți pui nădejdea-n El. Pe-acela care-n calea lui A izbutit, în nici un fel Să nu te mânii. Ai văzut Că planul rău se împlinește, Așa precum și l-a făcut.
8Mânia, tu o părăsește; Iuțimea zvârle-o înapoi Și uită dar, de supărare, Căci întristarea, mai apoi, Doar rău să îți aducă, are.
9Cei răi – cu toții – au să piară, Căci doar cei care-n Dumnezeu Și-au pus nădejdile, în țară Au să trăiască tot mereu.
10Puțină vreme, iar cel rău, Curând, nu are să mai fie. Pustiu rămâne locul său – De el, nimenea nu mai știe
11Cei blânzi, țara, o moștenesc Și pace au, necontenit.
12Cei răi doar planuri născocesc, Față de cel neprihănit Și împotriva lui scrâșnesc,
13Dar Dumnezeu râde de ei Văzând ceea ce plănuiesc.
14Sabia își vor trage cei Cari răi sunt – arcu-și încordează – Căci pe sărac, necontenit, Întotdeauna îl vânează Voind să-l vadă nimicit. Cei răi să-njunghie doar vor, Pe cei cari sunt neprihăniți,
15Dar chiar în inimile lor, De-ale lor săbii sunt loviți, Iar arcurile sunt sfărmate.
16Cu mult mai mult e prețuit Decât averile-adunate De cei răi, cel neprihănit Cu tot puținul său avut.
17Zdrobit e brațul celor care Doar lucruri rele au făcut. Neprihănitul, sprijin, are
18La Dumnezeu. Căci Domnul știe Zilele omului cinstit, Iar moștenirea-i pe vecie Are să țină. Părăsit
19Sau de rușine-apoi lăsat – Când va veni nenorocirea – El nu va fi, ci-ndestulat Când foametea bântuie firea.
20Cei răi cu toți-au să dispară – Dușmanii Domnului Ceresc, Precum pășunile-au să piară – Și ca un fum se risipesc.
21Cel rău, de s-a împrumutat, Nu-nnapoiază; dar frumos, Neprihănitul s-a purtat, Căci dă mereu, fiind milos.
22Cei care-s binecuvântați De Domnul, țara stăpânesc; Dar cei care sunt blestemați, Prin a fi nimiciți sfârșesc.
23Întotdeauna întărește Dumnezeu, pașii omului, Dacă plăcere El găsește În lucrul și în calea lui.
24De se întâmplă ca să cadă, De tot nu va avea să pice, Căci Dumnezeu are să-l vadă Și-ndată are să-l ridice.
25Tânăr am fost, de mult, odată, Și-acuma am îmbătrânit, Dar n-am văzut eu, niciodată, Pe cel ce-a fost neprihănit Că-n voia sorți-a fost lăsat, Fiind de Domnul părăsit, Și nici pe cei ce i-au urmat, Că pâinea, ei și-ar fi cerșit.
26Căci cel neprihănit a dat – Milos fiind – iar Dumnezeu, Pe toți cei care i-au urmat, I-a binecuvântat mereu.
27De rău, mereu, să te ferești. Al tău țel binele să fie. Așa doar ai să dăinuiești În pace-n țară, pe vecie;
28Fiindcă Dumnezeu iubește Dreptatea, iar pe toți ai Lui, Nicicând El nu îi părăsește: Ei sunt în paza Domnului. Cel rău zdrobit are să fie – Sămânța lui, de-asemenea;
29Cei buni – în țară – pe vecie, Vor fi stăpâni, șezând în ea.
30Gura celui neprihănit Va răspândi înțelepciune, Iar limba sa, necontenit, Dreptate numai are-a spune.
31Având Legea lui Dumnezeu, În inimă neîncetat, El va putea a sta mereu, Pe locul său, neclătinat.
32Cel rău necontenit pândește Pe cel ce e neprihănit, Căci să-l omoare, el gândește,
33Dar Domnul nu l-a părăsit În mâna lui; nu-l osândește Când va veni la judecată.
34În Dumnezeu nădăjduiește, Păzește calea Lui, căci iată, Ai să fii iarăși înălțat, Să stăpânești din nou în țară, Iar cel rău fi-va spulberat Și azvârlit, apoi, afară.
35Pe cel rău, tare l-am văzut: Copac puternic, înverzit.
36A doua oară am trecut, Dar dispăruse – a pierit. L-am căutat, dar în zadar, Pentru că nu l-am mai aflat.
37Acum privește-l așadar, Pe cel care s-a arătat A fi un om neprihănit, În care nu e viclenie: Moștenitori a dobândit Și pace are, pe vecie.
38Cât despre cei ce-s răzvrătiți, Ei n-au putință de scăpare, Pentru că fi-vor nimiciți. Și tot aceeași soartă are Sămânța lor. Dar cei curați –
39Cei care sunt neprihăniți – De Dumnezeu vor fi scăpați. De Domnul fi-vor ocrotiți, În vremile de strâmtorare.
40Sunt izbăviți de Dumnezeu – Dintre cei răi – căci fiecare Și-a pus nădejdea-n El, mereu.