1Multa nelegiuire care Cei răi o fac, fără-ncetare, Inimii mele ghes i-a dat Și-n acest fel a cuvântat: „Omul cel rău, sub ochii lui, Nu are frica Domnului.”
2Singur, cel rău se măgulește, Căci astfel își desăvârșește Fărădelegea făptuită, Iar ura lui e potolită.
3Cuvintele, de el rostite, Drept mincinoase-s dovedite Și pline de-nșelătorie, Pentru că el nu vrea să știe Ceea ce-nseamnă-nțelepciune Ca să lucreze-n fapte bune.
4În așternutul său, gândește Numai la rău, căci el iubește Răul acesta și nu vrea, Pe calea bună, ca să stea.
5Dar bunătatea Domnului E până-n ‘naltul cerului Și norii să-i atingă știe, Mereu, a Lui credincioșie.
6Asemeni munților pe care Al nostru Dumnezeu îi are, A Ta dreptate se arată; Iar a Ta dreaptă judecată Doar cu Adâncu-acela mare Își mai găsește-asemănare. Sprijin al oamenilor ești Și numai Tu Te dovedești Că vii mereu în ajutor Și lumii dobitoacelor!
7Doamne, nicicând nu voi uita Ce scumpă-i bunătatea Ta! Sub ale Tale-aripi, găsesc Un loc unde se-adăpostesc Ai oamenilor fii. Apoi,
8Al desfătărilor șuvoi Îi va scălda-n undele sale, Căci din belșugul Casei Tale, Cu toții fi-vor săturați Și au să fie adăpați.
9Izvorul vieții e la Tine. Lumina care-n lume vine, Noi – cei cari pe pământ suntem – Numai prin Tine o vedem.
10Ia seama și pe mai departe Și bunătatea Ți-o împarte Peste acei care, mereu, Te știu că Tu ești Dumnezeu. Dreptate-i fă, necontenit, Celui ce e neprihănit!
11Piciorul omului cel care Cuprins e de mândrie mare, Să nu m-ajungă – Domnul meu – Iar mâna celui rău – mereu – Departe fă-o ca să stea, Ca să nu fug apoi, de ea.
12Cei care rele au făcut – Iată-i – să cadă-au început. Sunt răsturnați, iar dacă pică, Nimeni – nicicând – nu-i mai ridică.