1Doamne, mă apără de cei Ce se vădesc dușmanii ai mei, Și luptă Tu, cu cel ce vine Și vrea a se lupta cu mine!
2Ia-Ți scutul, pavăza cea tare, Și-ajută-mă în strâmtorare.
3Învârte sulița de-ndată, Și-azvârle cu a Ta săgeată Către prigonitorii mei Și izbăvește-mă de ei, Spunându-i sufletului meu: „Află că mântuirea-s Eu!”
4Mereu să fie înfruntați Și să rămână rușinați Aceia care mă pândesc Și să-mi ia viața urmăresc! Să dea-napoi și să roșească Cei care moarte-au să-mi dorească!
5Acei care-mpotivă-mi sânt, Să fie ca și pleava-n vânt Și îngerul lui Dumnezeu Să îi gonească tot mereu!
6Le fie drumu-ntunecos – Neîncetat – și-alunecos, Iar îngerul lui Dumnezeu Să-i urmărească tot mereu!
7Ei au întins un laț al lor Și-o groapă sub al meu picior Au mai săpat, fără temei, Căci viața mea au vrut-o ei.
8Prăpădul să-i năpăstuiască, Pe ne-așteptate să-i lovească Și-n lațul ce a fost întins, Al lor picior să fie prins! În groapa lor, chiar ei să cadă, Pieirii să-i ajungă pradă!
9Atuncea, doar în Dumnezeu Se bucură sufletul meu, Căci mântuirea dată mie Îi va aduce veselie.
10Atuncea, ale mele oase Au să întrebe, bucuroase: „O Doamne, spune oare cine Mai poate fi la fel ca Tine, Să-l scape pe nenorocit, De unul care s-a vădit A fi mai tare decât el? Cine mai poate face-astfel? Cine mai poate-aduce oare – Pentru un om sărac – scăpare? Și cine oare-l izbăvește De-acela cari îl jefuiește?”
11Iată că martori mincinoși S-au ridicat acum, furioși, Și să vorbesc, ei mi-au cerut, De lucruri ce nu le-am știut.
12Pentru tot binele apoi, Ei mi-au dat răul înapoi Și sufletul mi-au pustiit,
13Deși când boala i-a lovit, Eu – pentru ei – un sac purtam Și multe rugăciuni făceam, Cu capul stând plecat – smerit – Pe cari cu post le-am însoțit.
14Plin de durere am umblat, Ca pentru-un frate-adevărat, Ca pentru un prieten care Apropiat e. Jale mare Asemeni mamelor, și eu Simțeam în ceasu-acela greu, Iar capul mi-l țineam plecat – În acea vreme – ne-ncetat.
15Dar dacă sub necazul greu, M-am clătinat acum și eu, Ei bucuroși s-au arătat. Fără să știu, s-au adunat Ca despre mine să vorbească Râzând, să mă batjocorească Și să mă sfâșie de-ndat’.
16Scrâșnesc din dinți, neîncetat, În contră-mi, ca și cei vădiți A fi niște nelegiuiți, Ca secăturile acele Cari doar batjocuri au în ele.
17Doamne, dar cât mai zăbovești? Oare – la ei – cât mai privești? Din cursele ce le-au întins – În care vor ca să fiu prins – Să îmi scoți sufletul, aș vrea! De-asemeni, scapă viața mea, Din ghearele dușmanilor Cari sunt ca puii leilor!
18Căci eu, în marea adunare, Te laud fără încetare, Și-n mijlocul poporului, Am să dau slavă Domnului.
19Să nu se bucure acei Cari se vădesc vrăjmașii mei, Și nici să nu se mai îndemne Făcând mereu, cu ochiul, semne! Acești temuți dușmani ai mei Ură-mi nutresc, fără temei!
20Nicicând, ei nu vorbesc de pace, Ci să urzească doar, le place, Înșelăciune și ocară, Față de oamenii din țară Care se-arată liniștiți.
21În contra mea ei sunt porniți Și-acum – iată-i – au cutezat, În gura mare, de-au strigat „Ha! Ha! Ha! Ha! S-a împlinit Tot ceea ce noi ne-am dorit!”
22Doamne, Tu vezi durerea mea. De-aceea Doamne, nu tăcea! În disperare strig la Tine: Să nu Te depărtezi, de mine!
23Trezește-Te, Te scoală-ndată Și-a mea dreptate o arată! Apără-mi pricina mereu, Căci îmi ești Domn și Dumnezeu!
24După dreptate, ne-ncetat, Voiesc să fiu eu judecat, Să nu se bucure acei Ce se vădesc vrăjmași ai mei!
25Să nu zică, triumfător Apoi, în inimile lor: „Aha! Aceasta ne doream! L-am înghițit precum gândeam!”
26Ci Doamne, fă ca rușinați Mereu să fie și-nfruntați Cei ce privesc cu mulțumire Către a mea nenorocire! Numai rușine și ocară Dă-le la cei ce cutezară Ca împotrivă să îmi fie!
27Să aibă numai bucurie Cei ce plăcere vor avea În nevinovăția mea, Și-apoi să zică, tot mereu: „Mărit să fie Dumnezeu, Căci El întotdeauna vrea, Robului Său, pace să-i dea!”
28Atunci – a Ta dreptate – eu Am să o laud tot mereu, În toate zilele pe care, În lume, viața mea le are.