1Ferice e de-acela care, Pentru fărădelegea-i mare, Iertare-n urmă-a dobândit Și-al său păcat e-acoperit!
2Ferice e de orișicine Căruia Domnul nu-i va ține În seamă, vreo nelegiuire, Și-al cărui duh nu are știre De viclenii ascunse-n el! Ferice e de omu-acel!
3Atâta timp cât am tăcut, Să se topească-au început Oasele mele, apăsate De gemetele-mi necurmate.
4Căci zi și noapte, mâna Ta, Apăsător, asupră-mi sta. Precum pământul însetat, De-a verii arșiță-i uscat, Așa simțeam și eu, în mine, Cum vlaga-mi se usucă-n vine.
5Atuncea, Ți-am mărturisit Păcatul ce l-am săvârșit Și n-am lăsat nimic să stea Ascuns, din făr’delegea mea. Am zis atunci: „Am să vorbesc Și am să Îi mărturisesc, Domnului meu, că am greșit, Că făr’delegi am făptuit!” Tu ai iertat păcatul meu,
6Și de aceea-l îndemn eu Pe orice om evlavios Cari se vădește credincios, Ca ruga lui să Ți-o trimită Mereu, la vremea potrivită! Chiar dacă ape mari, apoi, Au să se verse în puhoi, Pe el nu pot ca să-l învingă, Pentru că n-au cum să-l atingă.
7Tu îmi ești, Doamne, ocrotire Și cu cântări de izbăvire Mă înconjori, pentru că poți, Din mari necazuri să mă scoți.
8„Eu”– zice Domnul Dumnezeu – „Eu te voi învăța mereu, Și-am să-Ți arăt calea curată Care va trebui urmată. Sfaturi am să-ți încredințez Și-asupra ta am să veghez.”
9Nu v-arătați nepricepuți Precum catârii sunt făcuți, Sau cum sunt caii cei struniți Cu frâul ori sunt stăpâniți Cu o zăbală care-i ține Legați, departe stând, de tine.
10Dar parte de durere multă Are cel rău, cari nu ascultă. Cel care-n Domnul se încrede, Necontenit acela vede Cum îndurarea Domnului Se-adună împrejurul lui.
11Neprihăniților, mereu, Vă bucurați în Dumnezeu, Umpluți fiind de veselie! Strigați, mereu, de bucurie, Toți cei care vă dovediți, În inimă, neprihăniți!