Bible

1 Doamne, mereu mă-ncred în Tine, Să nu ajung dat de rușine. Mă izbăvește – Domnul meu – După dreptatea Ta, cer eu! 2 Pleacă-Ți urechea către mine Și-ajută-mă când strig la Tine! Fii stânca mea ocrotitoare Și cetățuia-mi de scăpare! 3 Tu îmi ești Stâncă, Domnul meu, Și Cetățuia mea, mereu, Iar pentru Numele Tău Sfânt Mă vei conduce pe pământ. Tu Doamne, mă călăuzești Și-n toate mă povățuiești. 4 Un laț, vrăjmașul îmi întinde Ca să încerce a mă prinde. Scapă-mă dar, din laț, mereu, Căci ești Ocrotitorul meu! 5 Iată că am găsit cu cale Să-ncredințez mâinilor Tale Al meu duh, căci mă izbăvești Pentru că doar Tu singur ești Un Dumnezeu adevărat. 6 Acei care au căutat, Idoli deșerți, să le slujească Și-apoi de ei să se lipească, Mie urâți mi-au fost mereu, Pentru că-n Domnul mă-ncred eu. 7 Fă-mă să mă înveselesc, Căci să mă bucur – îmi doresc – De nesfârșita-Ți îndurare. Tu-mi știi ticăloșia-mi mare, Neliniștea care mereu Îmi macină sufletul meu, 8 Și n-ai să-Ți lași robul să cadă În mâinile vrăjmașe, pradă. Știu că mereu, Tu mă veghezi Și în loc larg ai să m-așezi. 9 Ai milă, Doamne, și-ndurare, Pentru că sunt în strâmtorare, Iar întristarea mi-a topit Fața și trupul. Negreșit, Și sufletul mi se topește, Căci întristarea-l copleșește. 10 Viața mi-e plină de durere Și-ncet, încet, începe-a piere, Iar în suspine, anii mei Se sting și se sfârșesc și ei. Puterile mi se sleiesc, Iar oasele îmi putrezesc, Căci făr’delegea mea cea mare Mă macină fără-ncetare. 11 Din pricina vrăjmașilor, Sunt de ocara tuturor. Pentru vecini, ocară-s eu Și groază doar – în jurul meu – Printre prieteni, răspândesc. Cei ce mă văd, mă ocolesc În grabă mare, căci oricine – Pe uliță – fuge de mine. 12 Ca pe un mort, toți m-au uitat Și sunt ca vasul sfărâmat. 13 Aud pe mulți și iau aminte La ale lor rele cuvinte; Văd spaima care se lățește Și care împrejur domnește, Când toți vrăjmașii se adună Ca sfat să țină, împreună Și uneltesc apoi pe față, Voind să ieie a mea viață. 14 În Domnul însă, mă-ncred eu Și zic: „Ești Dumnezeul meu!” 15 În mâna Ta e a mea soartă. De grijă – Doamne – Tu îmi poartă. De-ai mei vrăjmași și de cei care Mă prigonesc fără-ncetare, Scapă-mă Doamne, nu mai sta! 16 Fă să lumine Fața Ta, Peste umilul rob al Tău, Și scapă-mă în ceasul rău, Prin nesfârșita-Ți îndurare, Prin bunătatea Ta cea mare! 17 Să nu rămân dat de rușine, Când, Doamne, eu mă-ncred în Tine. Cei răi să fie rușinați Și pradă morți-apoi lăsați! 18 Să amuțească pe vecie Buzele care, cu trufie, Și cu-ndrăzneală doar, vorbesc Când cu dispreț minciuni rostesc, Ca să-l lovească negreșit, Pe cel ce e neprihănit! 19 Iată, nebănuit de mare E bunătatea cea pe care Tu o păstrezi, spre-a face bine Celor care se tem de Tine, Căci din ea, parte, ai făcut La toți cei care Te-au crezut! 20 Tu să-i ascunzi, găsești cu cale, La adăpostul Feței Tale, De toți cei care-i prigonesc, De limbile ce clevetesc. Un adăpost ei au găsit, Căci al Tăui cort i-a ocrotit. 21 Să fie binecuvântat Domnul, căci El a arătat – Față de mine – îndurare: Parcă într-o cetate tare, Eu aș fi fost adăpostit. 22 „Din fața Ta, sunt izgonit!” – În gândul meu îmi tot ziceam, Însă nechibzuit eram Când pe-acest gând întunecat Să prindă glas, eu l-am lăsat. Dar rugăciunile rostite De către mine, sunt primite, Căci Tu, Doamne, m-ai ascultat Când înspre Tine am strigat. 23 Voi toți cei cari sunteți iubiți De Dumnezeu, mereu să știți Că trebuie, la fel apoi, Pe Domnul să-L iubiți și voi. Pe credincioși, El îi păzește, Dar foarte aspru-i pedepsește Pe cei cari mândri s-au vădit. 24 Vă țineți tari necontenit, Și-n inimi să vă-mbărbătați Voi toți cei care arătați Că așezate vi-s, mereu, Nădejdile, în Dumnezeu!