1Te-nalț Doamne, căci m-ai săltat Și pe vrăjmași nu i-ai lăsat Ca să se bucure de mine.
2Când eu strigat-am către Tine, Iată că Tu m-ai ascultat Și vindecare-apoi mi-ai dat.
3Prin al Tău mare ajutor – Din locuința morților – Sufletul meu s-a ridicat. Doamne, viață din nou, mi-ai dat, Pentru că Tu m-ai scos afară Dintre cei care se-ndreptară Spre groapă, morții aruncați.
4Lui Dumnezeu să Îi cântați Voi cari, de El, sunteți iubiți! Să-L lăudați, să preamăriți Numele Lui Cel Sfânt, mereu!
5Mâniile lui Dumnezeu O clipă-ntunecă-a Lui față, Dar îndurarea-I ține-o viață: Seara – de plânsul o să vie – În zori veni-va veselie.
6Când mi-a mers bine, am gândit: „În veci voi fi de neclintit!”
7Bunăvoința Ta cea mare M-a așezat pe-un munte tare… Dar Ți-ai ascuns fața de-ndat’, Și-atuncea eu m-am tulburat.
8Degrabă, către Dumnezeu Mi-am îndreptat cugetul meu. În disperare am strigat Și-n felu-acesta m-am rugat:
9„Ce-ai să câștigi de risipești Sângele meu? De ce voiești, O, Doamne, ca să mă omori Și-n groapă-apoi, să mă pogori? Poate țărâna să Îți dea Vreo laudă? Sau poate ea Să ducă vestea – să se știe – Despre a Ta credincioșie?
10Ascultă, Doamne, al meu glas Și milă ai, în acest ceas, Iar după îndurarea-Ți mare, Ajută-mă în strâmtorare!” –
11De ochiul Tău am fost văzut Și-ndată mi s-a prefăcut, În veselie, tânguirea, Căci Tu adus-ai izbăvirea. Sacul de jale mi-ai desprins Și-am fost cu bucurie-ncins,
12Ca nu cumva inima mea – Mută – în al meu trup, să stea, Ci să Îți cânte, tot mereu. De-a pururea Te laud eu!