1Voi toți – fiii lui Dumnezeu – Slavă și cinste-I dați, mereu!
2Cum se cuvine Domnului, Slavă să-I dați Numelui Lui! În față-I când vă închinați, Podoabe sfinte să purtați!
3Pe ape, vocea Lui răsună Și tunetele se adună Vorbind cu glasuri răspicate Prin bubuieli nenumărate. Domnul este Acela cari Șade mereu pe ape mari.
4Puternic și măreț se-arată Glasul lui Dumnezeu, căci iată,
5El sfarmă cedrii cei pe care – Pe-al său pământ – Libanu-i are.
6La glasul Lui, ajuns-au ei Să salte ca niște viței. Libanul, Sirionul sar Ca niște pui de bivol dar.
7Flăcări de foc – la glasul Lui – Țâșnesc, căci vocea Domnului
8Face să tremure pe dată Toată pustia-nspăimântată. Pustia Cades a săltat, Când glasul Lui a răsunat.
9Cerboaica naște ai ei pui, Când strigă glasul Domnului. Pădurile-s înfricoșate, Când de-al Său glas sunt despuiate. Tot – în locașul Domnului – Strigă mereu doar, „Slavă Lui!”
10Pe al Său scaun de domnie, Domnul ședea – din veșnicie – În vremea care s-a pornit Potopul ce a înghițit Întreg pământul. Dumnezeu Are a-mpărăți mereu, Pe al Său scaun de domnie.
11Poporului îi dă tărie, Cu pace-l binecuvintează, Mereu, și-asupra lui veghează.