1Doamne, ești Stânca mea mereu Și către Tine doar, strig eu! La al meu strigăt, surd, nu sta, Căci dacă Te vei depărta Făr’ să-mi răspunzi, eu bunăoară, Asemeni celor ce pogoară În groapa morții, am să fiu.
2Doamne, eu către Tine viu: Ascultă-mi rugile-nălțate Când mâinile-mi sunt ridicate Către locașul Tău cel Sfânt.
3Nu mă lua de pe pământ Ca oamenii cei răi vădiți Și ca acei nelegiuiți Cari despre pace doar vorbesc Atuncea când îl întâlnesc Pe-al lor aproape, făr’ s-arate Că-n inimi au doar răutate.
4Dă-le răsplată ne-ncetat, Așa precum ei au lucrat, După lucrarea mâinilor Și după răutatea lor! Să le dai plata meritată Așa cum se cuvine dată!
5Ei, la lucrarea Domnului – La tot ce face mâna Lui – Nu vor, deloc, să ia aminte, Ci își duc viața înainte. Domnul să îi doboare dar, Să nu se mai ridice iar!
6Să fie binecuvântat Domnul, căci El – neîncetat – Ascultă ruga ce-o fac eu.
7Tărie-mi e și scut al meu, Iar inima-mi a căpătat Credință, căci m-a ajutat; De-aceea doar, de veselie, Plină de-acuma o să-mi fie, Iar prin cântarea mea, mereu, Pe Domnul am să-L laud eu.
8El e putere în popor, E Stâncă și izbăvitor Pentru cel ce a fost adus Și drept al Său uns a fost pus.
9Doamne, pe-ntreg poporul Tău, Îl mântuie de orice rău! La moștenirea Ta, veghează Mereu, și-o binecuvintează! În veci să fii al lor păstor, Precum și-al lor sprijinitor.