1Dreptate-mi fă, o, Domnul meu, Căci nevinovăție – eu – În calea mea am arătat. În Tine cred neîncetat Și ai văzut că-n a mea fire Nu este nici o șovăire.
2Mă cercetează, Domnul meu, Și-apoi încearcă-mă, mereu. Printr-un cuptor de foc, să-mi treci Rărunchii și-astfel să mă-ncerci. Tot prin cuptor, de-asemenea, Trece apoi inima mea!
3Iată că bunătatea Ta, În fața mea, mereu, va sta Și-n adevărul Tău – mereu, Cât voi trăi – umbla-voi eu.
4Cu mincinoși, nu mă-nsoțesc, Nici cu vicleni nu mă unesc,
5Căci am urât fără-ncetare Pe toți cei răi, și-n adunare Cu ei, eu n-am stat niciodată,
6Ci-n nevinovăție – iată – Îmi curăț mâinile-așa dar, Când înconjor al Tău altar;
7Și izbucnesc în mulțumiri, Făcând, mereu, mărturisiri Despre minunile pe care Le-nfăptuiești fără-ncetare.
8Locașul Casei Tale, eu, Știi bine, că-l iubesc mereu, Precum iubesc locul în care Se află slava Ta cea mare.
9Nu-mi lăsa sufletul să vrea, Cu păcătoșii, ca să stea, Nici a mea viață, cu cei care Sânge-au vărsat fără-ncetare
10Și cari au mâini nelegiuite Care, de mită, sunt mânjite!
11Eu umblu în neprihănire, De-aceea ai, de mine, știre Și izbăvește-mă mereu,
12Prin mila Ta! Piciorul meu, Pe calea dreaptă doar, va sta, Iar eu voi binecuvânta Pe Dumnezeu, fără-ncetare, Când am să fiu în adunare.