1O Doamne, Dumnezeul meu, De ce acum – în ceasul greu – M-ai părăsit, Te-ai depărtat, În ajutor Tu nu mi-ai stat Și n-ai luat seama la cele Cari fost-au plângerile mele?
2Ziua strig, Doamne, către Tine. Noaptea, odihna nu îmi vine Și strig din nou, căci singur sânt.
3Totuși, Tu ești mereu Cel Sfânt În al lui Israel popor. În laudele tuturor, Tu locuiești, necontenit.
4Părinții noștri au privit La Domnul, căci în El credeau Și izbăvire căpătau.
5S-au încrezut, mereu, în Tine, Căci nu i-ai lăsat de rușine. Când către Tine au strigat, Mereu din toate i-ai scăpat.
6Iată că eu acuma sânt Ca și un vierme, pe pământ. Sunt de ocara tuturor, Disprețuit de-al meu popor.
7Toți cei care mă întâlnesc, Mereu doar mă batjocoresc. Capul și-l clatină un pic Și disprețuitori își zic:
8„În Domnul s-a-ncrezut mereu! Să-l mântuiască Dumnezeu! Să-l izbăvească, de voiește, Pentru că Domnul îl iubește!”
9Din pântecele mamei mele, M-ai scos Tu, Doamne și, de rele – Sau de vreo grijă – m-ai ferit, La al ei sân adăpostit.
10De când la sânul ei eram, Sub paza Ta eu mă aflam, Căci doar pe Tine – Dumnezeu – Din al ei pântec, Te am eu.
11Să nu Te-ndepărtezi de mine, Căci în necazul care vine Să mă lovească zdrobitor, Sunt singur, fără ajutor.
12Iată că m-au înconjurat Tauri furioși care-au plecat Din al Basanului ținut. Roată, în juru-mi, au făcut Și simt cum carnea-mi se-nfioară Văzându-i cum mă împresoară.
13Iată-i că împotriva mea Gura-și deschid, asemenea Precum un leu care răcnește Și-apoi să sfâșie pornește.
14Mă scurg ca apele, mă-mpart Și oasele mi se despart, Iar inima-mi de ceară pare, Scăzând precum o lumânare. O simt dar, înlăuntrul meu, Cum se topește tot mereu.
15Toată puterea mi-a secat Și precum lutul s-a uscat, Încât chiar limba mi-am simțit, De-al gurii cer, cum s-a lipit. Către țărâna morți-acum, Ai îndreptat Tu, al meu drum.
16Căci niște câini mă înconjoară. Nelegiuiții mă-nfioară, Dându-mi târcoale ne-ncetat. În al lor mijloc așezat – Iată – acuma, am ajuns. Mâini și picioare, mi-au străpuns,
17Iar oasele, dacă aș vrea Să mi le număr, aș putea. Curioși ei însă mă privesc, Căci ne-ncetat doar mă pândesc.
18Hainele mele, între ei, Le-au împărțit oameni-acei, Și-au pus – pentru cămașa mea – S-aleagă sorții cui s-o dea.
19Doamne, aproape-acum Te ține Și nu Te depărta de mine, Căci Tu Doamne – pentru vecie – Ești Cel care îmi dă tărie! Grabnic îmi vină-n ajutor, Căci ești al meu izbăvitor!
20De sabie – o, Domnul meu – Îmi scapă sufletul, mereu, Și izbăvește a mea viață De câinii care-mi stau în față!
21Din coarnele bivolului Și-apoi din gura leului, Mă scoate-n ceasu-acesta rău,
22Căci voi vesti Numele Tău La ai mei frați, fără-ncetare Și-apoi la-ntreaga adunare Am să Te laud, tot mereu.
23Cei ce se tem de Dumnezeu Să-L laude, neîncetat! Cei cari din Iacov v-ați săltat, Necontenit slavă să-I dați! În față-I, vă cutremurați, Semințe-ale lui Israel,
24Pentru că niciodată, El, Să știți că, n-a disprețuit Pe cel ce-a fost nenorocit Și nici cu ură nu privește Necazul care îl lovește Pe-un om făcându-l strâmtorat! Domnul, nicicând, ascuns n-a stat, Căci El ascultă, negreșit, Când strigă cel nenorocit.
25Pricina laudelor care Le voi aduce-n adunare, Tu Doamne ai să fii mereu, Iar a mea juruință, eu Am s-o-mplinesc necontenit, În fața celor ce-au vădit Că teamă au avut de Tine.
26Toți cei săraci, eu știu prea bine Că au să fie săturați! Pe Domnul să Îl lăudați Voi toți acei care, mereu, Îl căutați pe Dumnezeu, Iar inimile să vă fie Pline, în veci, de bucurie!
27Pământu-ntreg va ști de El Și toți se vor întoarce-astfel, La Dumnezeul nostru tare. Toate familiile care Se află pe acest pământ, În fața Domnului Cel Sfânt Veni-vor ca să se închine În vremea care grabnic vine.
28Căci numai a lui Dumnezeu E-mpărăția, tot mereu. El este Cel ce Se vădește Că peste neamuri stăpânește.
29Toți cei puternici care sânt Pe fața-ntregului pământ, Au să se-nchine Domnului Și vor mânca în fața Lui. Astfel, toți cei cari, bunăoară, Doar în țărână se pogoară Căci nu pot viața să și-o țină, La El vor trebui să vină Ca să se plece-n fața Lui.
30Un neam de oameni Domnului Au să-I slujească, ne-ncetat. La cei care-i vor fi urmat, Ei le vor povesti mereu, Despre al nostru Dumnezeu.
31La rândul lor, apoi și ei Îi vor vesti pe toți acei Care urmași au să le fie În vremile ce au să vie, Despre dreptatea Domnului. Urechile poporului Ce se va naște, tot mereu, Despre al nostru Dumnezeu Vor auzi, iar fiecare Va ști a Domnului lucrare.