Psalms 2
1 De ce se-ntărâtă, oare, Neamurile de departe? De ce cugetă popoare Numai la lucruri deșarte?
2 Împărații, toți, se scoală, Domnitori se sfătuiesc, Și-mpreună se răscoală Contra Domnului ceresc Și-mpotriva Celui care Este al Său Uns, zicând Prinși de o furie mare: „Hai să strângem al nost’ rând,
3 Căci ni s-a umplut măsura! Să scăpăm de jugul Lor! Să le rupem legătura, Spre binele tuturor!”
4 Dar Cel care-n ceruri șade – Domnul – râde de acei, Iar batjocura Lui cade, Din înalturi, peste ei.
5 Apoi, Domnul le vorbește În mânia Lui cea mare; Cu urgia-I îngrozește Și-i sperie pe fiecare.
6 „Iată dar, ce făcut-am Eu: Totuși am uns un Împărat – Chiar în Sion – muntele Meu.” Unsul, astfel, a cuvântat:
7 „Ce hotărăște Dumnezeu, Eu voi vesti, căci Mi-a vorbit În acest fel: „Ești Fiul Meu, Pe care azi L-am zămislit.
8 Tu cere-Mi doar, și-Ți dăruiesc, Azi, neamurile moștenire, Și-ntreg pământul, Eu voiesc, Să-Ți fie dat în stăpânire.
9 Asemeni vaselor de lut Ce-au fost de un olar lucrate, Cu un toiag din fier făcut, Tu le vei sfărâma pe toate.”
10 Cu-nțelepciune vă purtați, De-acuma, împăraților! Învățătură adunați Și voi, judecătorilor!
11 Cu frică, Domnului, slujiți, Și tremurând vă bucurați!
12 Pe al Său Fiu să Îl cinstiți, Ca nu cumva Să-L mâniați Și să pieriți pe-a voastră cale. Căci iată, gata-i să se-aprindă Mânia Lui și-atuncea, vale, Va curge și-o să vă cuprindă. Ferice e de toți cei care Vor face doar în acest fel, Ferice e de fiecare Dacă, mereu, se-ncrede-n El.