1Fericit e omul care, Cu cei răi, nu stă la sfat, Nu-și lasă-ale lui picioare Pe cărarea de păcat A celor fără de lege, Păcătoși, răufăcători; Să se-așeze, nu-nțelege, Cu cei batjocoritori, Pe-al lor scaun. El găsește –
2Doar în Legea Domnului – Bucuria, și gândește, Ne-ncetat, la Legea lui.
3El are asemănare Cu un pom ce-a fost sădit Lângă un izvor – pom care Își dă rodul pârguit Chiar la vremea potrivită; Veșnic este înverzit. Orice muncă isprăvită Fi-va, căci, la bun sfârșit, Duce totul. Cei răi, însă,
4Altă soartă-au pe pământ: Sunt ca pleava ce-a fost strânsă Și-apoi risipită-n vânt.
5Astfel, cei răi n-au să poată, Capul sus, să-l țină când Se va face-o judecată; Și nici păcătoșii stând, Cu cei drepți în adunare – Lângă cei neprihăniți; Atunci fi-vor fiecare, După fapte răsplătiți.
6Calea celor fără pată, O cunoaște Domnul Sfânt. Cei răi, însă, au drept plată, Calea largă, spre mormânt.