Psalms 19
1 Iată că ceruri, câte sânt, De slava Domnului Cel Sfânt Mărturisesc necontenit. A lor întindere-a vestit Lucrările mâinilor Lui.
2 Despre lucrarea Domnului, Ziua ce-n asfințit apune, La următoarea îi va spune.
3 Fără vreun sunet sau cuvânt – Purtate pe aripi de vânt –
4 Veștile ei se răspândesc Peste pământ și-l împânzesc, Cutreierând lumea cea mare, Până la ale ei hotare. În ceruri, mâna Domnului Un cort întins-a soarelui.
5 Soarele-apoi, ca și un mire, Și-arată fața peste fire. Precum un mire ce-a ieșit Dintr-o odaie de nuntit. Ca un viteaz neînfricat, Pe boltă, el s-a aruncat, Iar drumul său are să fie Făcut, mereu, cu bucurie.
6 Răsare-n capul cerului Și își sfârșește drumul lui, La celălalt capăt pe care, Întinderea cerească-l are. Căldura-i peste tot pătrunde Și nimeni nu se poate-ascunde De flacăra dogorii lui.
7 Iată că legea Domnului Se-arată-a fi desăvârșită, Căci numai ea este menită Ca ne-ncetat să ne vegheze Și suflete să-nvioreze. Mărturisirea ce-a fost dată De Domnul este-adevărată, Și-nțelepciune dă, ușor, Omului cel neștiutor.
8 Orânduirile pe care Al nostru Dumnezeu le are, Fără prihană se vădesc Și inima o-nvăluiesc. Poruncile Domnului Sfânt, Necontenit, curate sânt, Iar celor care le urmează, Mereu, ochii le luminează.
9 Frica de Domnul e curată Și pe vecie-i așezată, Iar judecățile pe care Al nostru Dumnezeu le are, Adevărate s-au vădit, Căci drepte sunt, necontenit.
10 Mai mult preț ele-au arătat, Decât tot aurul curat. Dulceața lor e mult mai mare, Decât dulceața ce o are Mierea din fagure în ea.
11 Învățătură va avea, Mereu, din ele, robul Tău, Drept călăuză-n drumul său. Răsplată mare dobândește Acela care le păzește.
12 Dar cine are cunoștință, Când a greșit din neștiință? Mă iartă pentru ce-am făcut, Fără ca eu să fi știut!
13 Păzește, de asemenea, Pe robul Tău, de boala rea Cari numai din mândrie vine Și n-o lăsa ca peste mine Să poată pune stăpânire! Atuncea, în neprihănire, Am să trăiesc neîncetat, Fiind mereu nevinovat, Căci n-o să am păcate cari Să se vădească a fi mari.
14 Privește, cu bunăvoință, Către umila mea ființă, Primind la Tine – negreșit – Cuvintele ce le-am rostit Și simțămintele pe care Adâncul inimii le are, Căci Tu ești Stânca mea, mereu! Tu ești Izbăvitorul meu!