Psalms 18
1 Doamne – tăria mea, mereu – Din inimă Te iubesc eu!
2 Tu, stâncă și cetate-mi ești! Tu Doamne, doar, mă izbăvești! În Tine, mă ascund mereu, Căci stâncă-mi ești și scut al meu. Tu Doamne ești a mea tărie Și-ntăritură, pe vecie!
3 Iată că eu doar am strigat „Să fie Domnul lăudat!” Și-ndată fost-am izbăvit De cei care m-au dușmănit.
4 Când moartea mă înconjura Cu legături și mă-ngrozea Cu râurile de pierire,
5 Când mă prinsese-n stăpânire Înfășurările pe care Singur mormântul doar le are, Când lanțul morții m-a cuprins –
6 În strâmtorarea ce m-a prins – Eu, către Domnul, am strigat Și-n ajutor eu l-am chemat. El, din înaltul cerului – De unde e lăcașul Lui – M-a auzit când L-am strigat, Și-atunci urechea Și-a plecat La glasul meu. M-a auzit
7 Și-n urmă, El a zguduit Pământul și a clătinat Munții în temelii, de-ndat’, Căci El a vrut ca să se știe Că s-a stârnit a Lui mânie.
8 Pe nări, El, fum, a aruncat Și foc, din gură, a vărsat. Cărbuni aprinși țâșneau din ea Și-n jurul lor totul ardea.
9 De ceruri, El s-a apucat Și-n față Și le-a aplecat, Să poată ca să se pogoare. Un nor avuse sub picioare.
10 Un heruvim, cal, Îi era Și pe aripi de vânt zbura.
11 Din întuneric, am văzut Că-nvelitoare Și-a făcut. Cortul pe care îl avea – Și tot ce-n juru-I se găsea – Ape păreau, întunecate, În negri nori înfășurate.
12 Din strălucirea ce-o avea – Ce-n fața Lui se răsfrângea – Nori au țâșnit, neîncetat, Și grindină au aruncat. Apoi s-au prefăcut, pe loc, În mari cărbuni aprinși, de foc.
13 Domnul, în ceruri, a tunat. Cel Prea Înalt Și-a înălțat Glasul, cu grindină și foc.
14 Săgeți a aruncat: pe loc, Ai mei vrăjmași s-au risipit. Când trăznetele au sporit, Ei au fugit, în graba mare, Voind a căuta scăpare.
15 Atuncea, s-au descoperit Albii de ape și-au ieșit, Astfel, în urmă, la iveală – Ca să Îți deie socoteală – Ascunsa temelie care Ține această lume mare. Doamne, toate s-au întâmplat, În clipa-n care le-ai mustrat, Atuncea când s-a auzit Ce vuiet mare a stârnit Suflarea din nările Tale Cari spulberă totul în cale.
16 De sus, El, mâna, Și-a întins, M-a scos din ape – căci m-a prins –
17 Și astfel fost-am izbăvit De cei care m-au dușmănit, De toți vrăjmașii mei cei mari, Care, mereu, erau mai tari.
18 Deodată, ei au năvălit Asupră-mi și m-au strâmtorit, Dar Domnu-a fost sprijinul meu.
19 La loc larg, El m-a scos, mereu, Și m-a scăpat, căci se vădește Cum că pe mine mă iubește.
20 Neprihănirea, mi-a zărit Și după ea m-a cântărit, Căci după inima-mi curată – În urmă – El mi-a dat răsplată.
21 Căile Lui, eu le-am păzit Și nicicând n-am păcătuit Față de Dumnezeul meu,
22 Iar ale Lui porunci, mereu, În a mea față s-au aflat. De-asemeni, nu m-am depărtat, Nicicând, de legea Domnului.
23 Fără de vină-n fața Lui, Întotdeauna, fost-am eu, Pentru că m-am păzit, mereu, Ca făr’delegi să fi făcut.
24 Pe toate, Domnul le-a știut Și de aceea, negreșit, Mie, mereu, mi-a răsplătit – După a mea neprihănire, După a mâinii curățire – Căci ele-au preț în ochii Lui, Fiind pe placul Domnului.
25 Cu omul bun, bun Te-ai vădit; Apoi cu cel neprihănit, Neprihănit Te-ai arătat.
26 Curat ești Tu, cu cel curat. Cu cel stricat, Te porți la fel, Așa după cum este el.
27 Poporul care e smerit, De Tine este mântuit. Priviri trufașe dovedite, În fața Ta vor fi smerite.
28 Tu Doamne-aprinzi lumina mea. Tu-mi luminezi, de-asemenea, Bezna ce este-n jurul meu.
29 Cu Tine doar, năvălesc eu Asupra oștii înarmate, Sar peste zidurile toate Ce-mi stau în față, întărite.
30 Căile-Ți sunt desăvârșite Și-al Tău Cuvânt e încercat. El e un scut adevărat, Mereu, pentru acela care, În El, își caută scăpare.
31 Căci cine, Doamne, e mereu – Afar’ de Tine – Dumnezeu? Afar’ de Tine, cine încă S-a dovedit că este stâncă?
32 Iată căci cu puteri sunt eu, Încins de Domnul Dumnezeu Cari cu povețe mă îndreaptă Pe calea care este dreaptă.
33 Picioarele-mi, de Domnul meu, Făcute-s spre a fi, mereu, Precum cerboaicele le au. Pe înălțimi sunt pus să stau.
34 El, mâna-n luptă, îmi deprinde, Așa că brațul meu întinde Arcul cel tare, de aramă.
35 Cu Tine, sunt lipsit de teamă, Căci scutul mântuirii Tale Mă apără pe a mea cale. Mă întărește dreapta Ta, Și-n al meu sprijin ea va sta. Nemărginita-Ți îndurare, Pe mine mă va face mare.
36 Lărgești, mereu, căile mele, Să nu-mi alunece, pe ele, Gleznele-atuncea când pășesc.
37 Pe-ai mei vrăjmași îi urmăresc; Din urmă îi ajung apoi, Și nu mă întorc înapoi Până când nu îi nimicesc.
38 Pe toți dușmanii îi zdrobesc, De nu pot să se mai ridice. Se-nclină, cad ca niște spice Și în picioare îi calc eu.
39 Tu Doamne, mă încingi, mereu, Cu-a Ta putere, iar apoi, Gata sunt eu pentru război. Sub pașii mei, mereu, îi pui Pe-ai mei vrăjmași și îi răpui.
40 Cu toți-n fața mea, apoi, O iau la fugă, înapoi, Căci eu îi nimicesc pe cei Cari mă urăsc fără temei.
41 Ei strigă-n disperarea lor, Făr’ să primească ajutor: Nu sunt de nimeni ajutați Și nu mai pot a fi scăpați. La Dumnezeu ei au strigat, Dar El – răspunsuri – nu le-a dat.
42 Eu îi pisez atât de tare, Încât ajung ca praful care Este purtat pe-aripi de vânt. Îi calc sub tălpi, încât pământ Au să ajungă ei apoi, Ca și al uliței noroi.
43 Din ne-nțelegerile care, Mereu, poporul meu le are, Tu ești Acela care poți, Întotdeauna, să mă scoți. Mă pui în fruntea tuturor, Al neamurilor domnitor. Un neam pe cari nu-l cunoșteam, Acuma drept supus îl am
44 Și mă ascultă – negreșit – În tot ceea ce-am poruncit. Fiii străinului roiesc În juru-mi și mă lingușesc.
45 Și inima li se înmoaie, Ca și pământul după ploaie. De fiecare dată când Ies din cetăți, merg tremurând.
46 Trăiască Domnul Dumnezeu! Trăiască al meu Domn mereu, Iar Stânca mea cea minunată, Să fie binecuvântată! Mărit să fie Dumnezeu, Căci e mântuitorul meu!
47 El este-al meu răzbunător, Care-mi supune-orice popor
48 Și cari, mereu, mă izbăvește De cel care mă dușmănește! Mai sus mă-nalți Tu, decât cei Care potrivnici sunt ai mei. Tu Doamne-mi ești izbăvitor, De omul cel asupritor.
49 De-aceea, printre neamuri, eu Te laud Doamne, tot mereu, Iar Numele Tău Cel slăvit, Îl voi cânta, necontenit.
50 Mereu, pentru-al Său împărat, Mari izbăviri Domnul a dat, Iar David – unsul Domnului – Capătă îndurarea Lui, Căci dată-i ea pentru vecie, Peste întreaga-i seminție.