1Păzește-mă Doamne, căci eu În Tine mă încred, mereu.
2Eu îi zic Domnului: „Tu ești Acela ce mă fericești!”
3Sfinții din țară – ne-ndoios – Și omul cel evlavios, Plăcere-s sufletului meu.
4Cresc idolii – sporesc mereu – Iar oamenii, neîncetat, La domni străini au alergat. Dar eu nicicând n-am să mă duc, Jertfele lor, să le aduc; De sânge-s jertfele acele. Eu nu pun pe buzele mele,
5Numele lor, căci Dumnezeu E partea și paharul meu. Doamne, ești moștenirea mea Și sorțiul care-l voi avea.
6O moștenire minunată – Prin sorți – îmi este mie dată, Și-n acest fel, mândră moșie Ajuns-a a-mi fi parte, mie.
7Îl binecuvântez mereu, Pe al meu Domn, pe Dumnezeu, Cari ne-ncetat mă sfătuiește; Chiar și când noaptea mă-nvelește, Îndemnuri, Domnul îmi așează În inimă și mă veghează.
8În fața ochilor, mereu, Îl am pe Domnul Dumnezeu. Când El la dreapta mea a stat, Nicicând eu nu m-am clătinat.
9Inima mea are să fie Plină, mereu, de bucurie, Iar sufletu-mi se veselește Și trupul meu se odihnește În liniște, neîncetat,
10Căci știu că nu va fi lăsat Sufletul meu, făr’ ajutor, În locuința morților; Iar Domnul n-o să-ngăduiască, În nici un fel, să putrezească Cel care-I este prea iubit.
11Ai să-mi dezvălui – negreșit – Mereu, care-i a vieții cale. Știu că-naintea feței Tale Se află bucurii nespuse, Iar desfătările ce-s puse La dreapta Ta, pe veșnicie Făcute-au fost ele să ție.