1Nebunul zice, tot mereu, Cum că „Nu este Dumnezeu!” Iată că lumea s-a stricat. Un om, măcar, nu s-a aflat, Să cate drumul drept a-l ține, Să facă doar ce este bine.
2Domnul, din cerurile Lui, Spre oamenii pământului, Privește, pentru că El cată Măcar un om, care arată Pricepere, vădind mereu A-L căuta pe Dumnezeu.
3Dar oamenii s-au rătăcit. Netrebnici, toți s-au dovedit. Nu este unul care ține Drumul cel drept, făcând doar bine. Domnul privește în zadar, Căci nu e nici unul măcar.
4„Dar mințile și-au rătăcit Aceia care-au săvârșit Numai fărădelegi mereu, Căci iată – pe poporul Meu – Ca pâinea îl înghit acum, Și nu Îl cheamă nicidecum Pe Domnul? Nu au nici o teamă?”
5Ei au să tremure de spaimă, Când Domnul se va arăta Și când, în mijloc, El va sta, Pentru că fi-va însoțit De neamul Său neprihănit.
6Râdeți dar, de nădejdea care Omul nenorocit o are… Scăparea lui, însă, mereu, Se află doar la Dumnezeu.
7O! Izbăvirea de-ar veni Și din Sion de ar porni Pentru întregul Israel!… Are să vină timpu-acel, Când Domnul, prinșii de război, Îi va aduce înapoi. Atunci – în Iacov – o să fie O nesfârșită veselie. Mari bucurii – în timpu-acel – Are să aibă Israel.