1Doamne, vino în ajutor, Căci oamenii evlavioși Se duc acum și – iată – mor Cei ce se-arată credincioși.
2Minciuni doar, oamenii rostesc, Și buze au, amăgitoare. În inimă, ei găzduiesc Cuvintele lingușitoare.
3Dar Dumnezeu să nimicească Buzele care lingușesc, Și limbile să le zdrobească, Dacă trufie dovedesc.
4Să-i nimicească Dumnezeu, În veci, pe toți aceia cari Cutează-a spune: „Noi, mereu – Cu limba noastră – suntem tari! Buzele noastre sunt cu noi. Ce teamă am putea avea? Cine să vină peste noi, Și drept stăpân, apoi, să stea?”
5„Iată, pe cei nenorociți, Văzutu-i-am din cerul Meu, Cât au ajuns de asupriți, Și cum săracii gem mereu. De-aceea Mă ridic, îndată” – Domnul a zis – „iar Eu voiesc, Pe toți obijduiții – iată – Acuma să îi mântuiesc!”
6Curat e-al Domnului cuvânt, Precum argintul lămurit Doar în cuptoare de pământ, Și-n șapte rânduri curățit.
7Tu, Doamne doar, ai să păzești Neamul acesta, pe vecie. Spre el, mereu, ai să privești, Ca ocrotit, astfel, să fie.
8Cei răi, prezenți, oriunde sânt, Atâta timp cât se găsește Ticăloșia pe pământ Și între oameni stăpânește.