1Când al lui Israel popor – Din țara Egiptenilor – Fusese gata ca să iasă, Atunci când a lui Iacov casă – De la un neam străin – ieșise,
2În Iuda, Domnul Își găsise Un loc anume, pe pământ, Pentru locașul Său cel sfânt. Stăpân ajunse Domnu-astfel, Peste întregul Israel.
3Aceste lucruri le-a zărit Marea și grabnic a fugit. Iordanul le-a văzut și-apoi Și-a întors apele-napoi.
4Munții, din locul lor de veci, Sărit-au ca niște berbeci, Iar dealurile, după ei, Au țopăit ca niște miei.
5Ce ai tu mare, de-ai fugit? Iordane, ce te-a îngrozit? De ce-ți întorci apa-napoi?
6Dar munților, ce aveți voi, Încât ajuns-ați să săltați Ca și berbecii cei speriați? Ce aveți voi, dealurilor, Făcând asemeni munților? De ce vă luați după ei Și țopăiți ca niște miei?
7Cutremură-te ne-ncetat Pământule, înspăimântat În fața Domnului pe care Drept Dumnezeu, Iacov Îl are,
8Cari poate – după cum Îi place – Stânca în iaz a o preface Sau cari, din cremene, ușor, Poate să scoată un izvor.