1Gata mi-e inima, mereu, De a-I cânta lui Dumnezeu! În fața Lui, mereu, voi sta: Din instrumente voi cânta, Căci Dumnezeu, necontenit, Drept slava mea, S-a dovedit.
2Voi harfe și voi alăute, Haideți, treziți-vă dar, iute! Mă voi trezi, mă voi trezi! Mă voi trezi, în zori de zi!
3Pe Dumnezeul nostru mare, Îl laud eu, printre popoare, Iar printre neamuri câte sânt, Ale Lui laude le cânt.
4Căci bunătatea Domnului Ajunge-n ‘naltul cerului. Credincioșia-I, ne-ncetat, Până la nori, s-a ridicat.
5Doamne, ascultă ce îți cer: Te rog, Te-nalță peste cer, Iar slava Ta să se întindă Și-ntreg pământul să-l cuprindă!
6Pentru-a putea fi izbăviți Cei care Îți sunt prea iubiți, Prin dreapta Ta Tu scapă-ne, Degrabă, și ascultă-ne!
7Iată că glasul Domnului Vorbit-a, în sfințenia Lui: „Nu mai e mult și biruiesc: Sihemul am să-l împărțesc Și-am să măsor ținutul tot, Cari este al văii Sucot.
8Ținutul Galaadului Se dovedește-al Domnului. Al Meu, Manase se arată, Iar Efraimul – totodată – Tărie-i e, capului Meu. Iuda Îmi este, tot mereu, Al Meu toiag de cârmuire.
9Despre Moab, să aveți știre Că drept lighean, Eu l-am luat, Ce-Mi este bun pentru spălat. Peste Edom – luați aminte – Arunc a Mea încălțăminte. Iar peste țara cea pe care Neamul de Filisteni o are, Scot chiote de veselie Și strigăte de bucurie!”
10Dar cine e acela care Mă va lua pe mine, oare, Să văd cetatea întărită, Cu ziduri ‘nalte-mprejmuită? Dar cine e acela care, Către Edom mă duce, oare?
11Nu ești Tu Doamne, oare-Acel Care ne-ai lepădat și-astfel, Oștirea noastră nu voiești, În bătălie s-o-nsoțești?
12Nu Îți întoarce-al Tău obraz, Ci ajutor dă-ne-n necaz, Căci ajutorul omului Zadarnic e, ca truda lui.
13Doar Dumnezeu e-Acela cari Ne-ajută-a face isprăvi mari. Vrăjmașii o să ni-i zdrobească Și are să își nimicească.